Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta.
Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.
Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu