Septembrie blues

 Septembrie e mereu o lună cu sentimente amestecate. E încă suficient de cald încât să îmi închipui că e vară, dar, pe de altă parte, este luna în care începea şcoala, luna în care era ziua ta, mama. Sau este, fiindcă, aşa cum îmi spune mie jumătatea mea mai deşteaptă, ziua ta rămâne mereu ziua ta, deşi tu, fizic, nu mai eşti. Mă doare atât de tare că nu mai eşti, deşi tu rămâi mereu vie în mine, în amintirile mele cu tine, în unele gesturi ale mele. Prietenii tăi tresar când îmi aud vocea, iar eu ştiu cât ţi-ar fi plăcut asta. Mie nu îmi place. Mă aud şi îmi sunt străină, parcă am furat ceva ce nu îmi aparţine.  

E cald, azi ar fi fost perfect pentru o plimbare prin centru şi pentru o masă undeva, într-unul dintre locurile tale preferate, deşi COVID-ul ăsta ne-a cam stricat planurile, nimic nu mai e cum era. Nu ştiu ce ai fi spus despre asta, dar ştiu cât ţi-ar fi displăcut campania electorală suprapusă peste luna ta favorită. Şi ştiu şi cu cine ai fi votat. Asta mă reconfortează întrucâtva. 

În altă ordine de idei, mi-am comandat nişte cercei frumoşi, care sigur ţi-ar fi plăcut. Da, am prea multe bijuterii, nu, nu port nici jumătate dintre ele. Ştiu că nu e logic să vreau altele, după cum nu ar trebui nici să cumpăr cărţi, dacă încă nu le-am citit pe toate cele din bibliotecă. Şi cu toate astea, abandonez orice logică în septembrie. Ştiu că mă înţelegi. Doar tu pricepeai de ce, deşi îmi era drag să mă duc la şcoală, deveneam mereu melancolică în prag de 15 septembrie. Sfârşitul vacanţei nu era doar sinonim cu reluarea temelor şi chinul uniformei mult prea apretate. Un an trecuse, copilăria se îndepărta din ce în ce mai mult şi, cumva, copilul din mine ştia că nicicând nu-i va fi mai bine. 

Parcă n-a trecut nicio zi

         Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!". 

         Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar,  doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ. 

       Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Tu-mi spuneai "La mulţi ani!" şi azi. Îmi dădeai ceva bun sau îmi făceai ceva bun. Râdeam şi ne aminteam de lucruri aproape uitate din copilăria mea, una frumoasă mai ales datorită ţie. Nu trecea 1 Iunie fără o carte. Nu trece o zi fără să mă doară. 

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

Mi-e dor. Şi doare...

Ieri a plouat cum îţi plăcea ţie, mamă. Lung şi bacovian, aşa, ca de toamnă, nu de primăvară. Dar mie nu-mi mai place ploaia, de când mi te-a luat. Mă doare în măduva oaselor de pustiu şi de frig, parcă fiecare picătură mă arde pe suflet. Fiecare zi, fiecare bucurie e umbrită, fiecare zâmbet e tremurător. Ştiu că n-ai fi vrut, ştiu că n-ar trebui. Ştiu. Dar certitudinea asta nu mă ajută prea mult. Nu încă.

You and I

two hearts

yours and mine

they make the music of the spheres

only the two of us can hear

two souls

yours and mine

intricatedly intertwined

we don not really know where one begins

because the other never seems to end

two minds

yours and mine

so thoughtfully alike and yet apart

reasoning and yelling at one's heart

not to love the other, it’s not fine

but we still do

because the mind

is nothing with no heart to write

the destiny’s intent or might.

Wish you were here

Nu ştiu nici măcar dacă iubirea mea e de ajuns. Să te ţină lângă mine, să străbată mările, să depăşească munţii. Ştiu doar că ajunge la tine fiindcă, atunci când o simţi, îmi zâmbeşti. Iar când îmi zâmbeşti, mi se deschide lumea întreagă, nimeni şi nimic nu îmi mai stă în cale, toate puterile cerului şi pământului nu m-ar ţine departe. Am învăţat că, de fapt, te ţine lângă mine faptul că mă iubeşti tu. Iar asta e într-adevăr o binecuvântare. Dimineţile în care te aud sunt mereu albe, chiar dacă nopţile n-au fost. Dimineţile în care te ating sunt mereu roz, mai ales dacă nopţile au fost albe. Nu pot să-ţi cer mai mult decât pot să-ţi dau, dar cu siguranţă nu pot accepta mai puţin. Asta m-ai învăţat tu, că am dreptul la fericire la fel cum am dreptul la respiraţie. Şi că, pentru a fi fericită, trebuie să fiu iubită atât de mult cât iubesc. Dacă balanţa asta chiar se menţine, probabil că iubesc foarte mult, fiindcă mă simt iubită până peste orizontul posibil la care speram. Happy Valentine's  Day, my sweetheart! Wish you were here!

Câteodată, trebuie doar să îndrăzneşti

      Dragostea nu întreabă dacă poate să vină, dacă eşti pregătit, dacă momentul X, pe care ea îl alege, este cel mai bun. De obicei, pur şi simplu se întâmplă. Nici măcar nu ştiu dacă e nevoie, pentru asta, să fii dispus să iubeşti, chiar dacă, desigur, trebuie măcar să fii în stare să recunoşti că ţi-ai prins urechile, cum se zice. Dacă nu recunoşti, riscul să treci fluierând pe lângă iubirea cea mai frumoasă pe care o poţi avea este mare. 

       Eu nu cred în chestiile de genul "nu sunt pregătit/ă pentru o relaţie acum", sincer, nu cred că cineva poate să decidă să nu iubească acum fiindcă nu şi-a terminat examenele, fiincă tocmai urmează să plece la o specializare, fiindcă nu şi-a atins nu ştiu ce alte scopuri, nobile şi pe deplin acceptabile, de altfel. Dacă poate să aleagă astfel, e clar, nu iubeşte. Sau nu iubeşte aşa cum ar trebui să iubească, adică deplin, fără limite, fără constrângeri, fără condiţii. Când pui condiţii, deja nu mai iubeşti. Iar dacă pui condiţii din start, n-ai iubit niciodată. Oricine a trăit cu adevărat sentimentul acesta ştie ce spun acum. Nu-i poţi impune lucruri persoanei pe care o iubeşti, în primul rând pentru că eşti atât de complet absorbit încât orice face, spune, gândeşte etc e perfect din start -chiar în evidenta sa imperfecţiune, uneori. În al doilea rând, nu-i poţi impune lucruri fiindcă i-ai da orice, face orice, accepta orice moft doar s-o vezi zâmbind şi oricine spune că n-am dreptate minte cu neruşinare. 

      Norocul la care poţi spera şi pe care, dacă îl ai, te poţi considera stăpânul lumii, este să fii iubit la fel. Complet, deplin, fără limite. Atunci, nimic altceva nu mai contează, nici răutătatea lumii din jur nu te mai atinge, nici neîmplinire de orice altă natură nu mai sunt la fel de importante. Contează doar să-i asculţi respiraţia când doarme, să fii acolo când are un coşmar şi se trezeşte ţipând, să-ţi pună mâna pe frunte când ai febră, să îţi ia toate durerile cu un zâmbet, să-ţi spulbere toate încruntările cu un sărut. Cam asta e tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit. Iar pentru a fi fericit, uneori e suficient să îndrăzneşti să vrei.

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi. 

Mâinile II

Mai demult, scriam despre vârsta mâinilor. Nu spusesem atunci că pe mine mă fascinează mâinile oamenilor. Mâini cu degete lungi şi nervoase, aprinzând chibrituri sau strângând fulare, umbrele, cărţi. Mâini moi, cu pernuţe în locurile bune, mâini care să mângâie şi să răsfeţe. Mâini uşor aspre, de bunică muncită, mâini care seara îl aduc pe Moş Ene frecând copiii pe spate. Mâini care creează lucruri, mâini care vorbesc, care se miră, care sunt entuziasmate. Mâini care se zbat, precum fluturii prinşi în capcană, atunci când cuvintele nu se lasă născute. Îmi plac mâinile fiindcă spun lucruri despre oameni. Mâinile spun dacă eşti nervos, dacă eşti tipicar, dacă eşti fericit sau trist, dacă ştii răspunsul la întrebarea cea mai importantă din viaţa ta. Îmi plac mâinile care poartă inele, cele care poartă culori în brăţări, îmi plac mâinile cu modele pe unghii, mâinile care dimineaţa apără de frig alte mâini, mai mici, pe care le duc la şcoală. Îmi plac mâinile care alintă, mâinile care iubesc. Mâinile care le prind pe ale mele şi mă fac să tremur. Îmi plac mâinile talentate, mâinile vesele, mâinile care aduc daruri, mâinile care alungă febra şi aduc medicamente, mâinile îndrăgostite. Ale tale.

Niște mâini:)

Micul prinţ

Îmi plac nopţile fierbinţi. Și lungi. Să uit cine sunt, să respir prin intermediar, să-mi suspend gândurile în vârful buzelor când îţi cer mai mult, mereu mai mult. Și pe urmă, tihnit, să pot să-ţi citesc din 'Micul prinţ' şi să adormi. Firesc.

Vis de iarnă

Astăzi, pe mailul de serviciu, cineva de la o bancă - îi urăsc nediscriminatoriu pe toţi angajaţii băncilor care ţin să mă bombardeze cu noutăţi, oferte, para-oferte etc - mi-a urat o dimineaţă frumoasă şi însorită. Şi nu e. Ninge de rupe şi, sincer, aş vrea să fiu acum oriunde, numai la birou nu. Aş vrea să fiu cu tine în zăpadă şi să nu ne pese că ne udăm hainele şi că răcim şi că a mai trecut un an prin noi. Să prindem fulgii cu limba şi să râdem necontrolat, pe urmă să ne refugiem într-o baie fierbinte şi un vin fiert şi o carte franţuzească din care să-ţi citesc, cu intonaţie, până adormi. Şi cu jazz în boxe, da.  Şi cu aşternuturi noi, mirosind a levănţică, cu perne multe, printre care să te pierd, cu şoapte şi ochi aprinşi, făclii în întuneric.

Septembrie chiaun și tovarășa de modă veche

     E septembrie din nou. A trecut de jumătate și parcă încă nu-l simt ca atare, deși frunzele curg deja galbene din copaci, deși, azi, au început ploile de toamnă. Prima zi de școală, care e mâine, a scos florarii pe stradă, prin cartiere. Îmi plac buchetele de flori de toamnă care însoțesc acum începutul de an, deși, din ce am văzut, mămicile preferă aranjamentele savante, florile pretențioase. A mea mă lăsa să-i cumpăr singură flori învățătoarei și nu uita să-mi spună, mereu: ”Doar dacă simți tu că vrei să-i dai”. Și voiam. Îmi era dragă tovarășa, acum redevenită doamnă. 

     Tovarășa era o moldoveancă get beget, plinuță, cu aer și obraji de femeie sănătoasă, cu un păr lung, bogat, ondulat. Frumoasă și bună la suflet, exact cum trebuie să fie o învățătoare. Încă o iubesc pentru că mi-a pus zece și la caligrafie deși scriam urât. Corect, dar urât. O iubesc pentru că m-a lăsat să citesc ce și când voiam, pentru că m-a învățat temeinic regula de trei simplă, pentru că mi-a explicat problemele cu picioare și capete de găini și oi (deși, sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu puteai să pui oile într-un țarc, separat de găini, și să le numeri picioarele și capetele; eu așa aș fi făcut). O iubesc pe tovarășa fiindcă mi-a pus zece la desen pe planșele făcute, în mod evident, de mama și la lucru manual pe etamina cusută tot de ea. Perfect incorect, ați spune, dar tovarășa știa că, dacă mă lasă, în timpul ăla, să citesc, asta mă va ajuta mai mult pe viitor decât chinul de a face un lucru pentru care, clar, nu aveam nicio înclinație. Nici la sport nu eram foarte bună, dar am iubit-o pe tovarășa fiindcă m-a pus, două săptămâni la rând,să sar coarda într-un colț al terenului de sport până am învățat. După aceea, în fața blocului, fetele mă primeau în sfârșit în jocul lor.

    Să înveți niște copii să scrie alfabetul e cu siguranță foarte greu. La fel de greu e să-i înveți artmetică și limbă română și să le deslușești tainele notelor muzicale și pe ale culorilor complementare. Dar cel mai greu e să-i ajuți să devină oameni. Să le încurajezi talentele, să le suplinești lipsurile, să-i îndrumi fără să-i sufoci și să-i iubești, Eu am avut noroc. Acum, cu toate reformele, cu clasa 0 care trebuie să aibă nu știu ce fel de bănci și nu știu ce fel de scaune (deși copiii au aceeași vârstă pe care o aveau cei din generația mea în clasa I) și mai multe colțuri amenajate decât are clasa în total, mă gândesc oare mai au învățătoarele/educatoare/institutoare timp și dispoziție să facă oameni din micuții ăștia? 

spațiu deschis

aseară, pe tăcute, tiptil
ai intrat în scoica închisă
unde îmi ascunsesem pustiul
preaplinul
din gânduri.
nu m-ai întrebat nimic.
mi-ai surâs, m-ai privit
cu un bulgăre de lumină
topit, la foc mic,
în surâsuri.
îți doream poveștile-ascunse
iubirile noi și pe cele apuse
nopțile și diminețile goale
să ți le sărut
pe-o ureche.
tu voiai doar să-mi muști
carnea tânără, albă
fruntea rece să-ți culci
lângă perna mea caldă
respirând.
și să pleci la final,
înainte de zori
lăsându-mi comori de răbdare
și-n vis
doar un spațiu deschis.

Motive de bucurie

Caut în toate lucrurile motive de bine, caut să îmi regăsesc, chiar și în momentele grele, sufletul de copil. Vreau să mă bucur de toate lucrurile bune care mi se întâmplă și o fac, pur și simplu, fără să îmi pun întrebări despre viitor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat cele mai importante rugăminți din ultima perioadă, mă bucur cu toată ființa mea pentru veștile bune pe care le-am primit, pentru sănătatea de care eu și cei dragi mie ne bucurăm, pentru unele reușite. Mă bucur de toamna asta frumoasă, de ploaia care a venit să hrănească brazdele uscate. Mă bucur de tine, iubito. De noi, cele cu amintiri atât de multe încât am început să le încurcăm.

Terapie prin shopping

Uneori, lumina de la capătul tunelului mi se pare departe, cumva intangibilă chiar și cu ochii minții. Deși știu, la nivel conștient, că voi ajunge acolo, emoțional mi-e greu uneori să vizualizez momentul. Și, pe urmă, aproape la miez de noapte, primesc un mesaj prin care-mi spui că mi-ai luat ceva. Nici nu mai contează ce, e al nu știu câtelea cadou într-o lună, știu că poate ar trebui să te cert, dar nu pot. Îmi dau seama că, pentru tine, cadoul e încă un pas spre lumina ta de la capătul tunelului; că-mi vezi ochii zâmbind, când ai să mi-l dai, că anticipezi încântarea cu care am să mă fâțâi în fața oglinzii și că, de fapt, e un alt fel de terapie prin shopping. Știu că-mi cumperi chestii când ți-e tare dor. Și cum aș putea să mă supăr din cauza asta?

Mi-e dor...

... de diminețile cu tine. Și cu cafea, cu așternuturi încolăcite pe glezne, cu perne păstrând încă urma zulufilor tăi și pe a tâmplelor mele, prea grele de gânduri. Dimineți însorite, cu aerul vibrând încă de un pic mai răcoarea nopții, cu porumbei uguind galeș pe balustradă, cu mic dejun copios, dintr-o singură farfurie, cu roșul buzelor tale mușcând din carnea unei roșii și apoi din roșul buzelor mele. Delirez de dor și parcă nimic nu mă vindecă, nimic. Parcă? Sigur nu. Doar tu, iubito, doar tu, doar tu. Cu surâsul tău, când îmi săruți podul palmei exact acolo, în mijloc, gest care, știi sigur, face să-mi tremure genunchii și dacă sunt așezată.Și cu ochii tăi, de copil răsfățat căruia nimeni n-a îndrăznit vreodată să-i refuze ceva când a bătut din gene. Și cu foamea ta de mine și cu precizia cu care mereu, dar mereu îmi rearanjezi astrele în așa fel încât să fii tu centrul universului. Doar tu.

Îndoieli

Oare fac bine, oare iau hotărârile care trebuie, oare nu-i dezamăgesc pe toți aceia care depind, într-un fel sau altul, de ideile mele? Întrebări, îndoieli, din ce în ce mai multe în ultima vreme. Și bucurii puține, sărace. Aș face orice să te am lângă mine, iubito... Până și visele îmi sunt sărace, parcă nu mai au forță. Visez, cu ochii deschiși de data asta, la o mare - neagră sau verde sau albastră - și la noi, o plajă pustie și țipete de pescăruși. Nu e un vis prea ambițios, dar nu mai am putere pentru detalii, de parcă aș fi un pictor de acuarele căruia i s-a uscat, deodată, penelul. În mine e rece, un rece de toamnă. Vara asta, fără tine, a fost cam toamnă gri, așa.

Furtună

E furtună. Mi-aş dori să pot merge prin ploaie şi s-o las să mă spele. Să mă obosească şi apoi să dorm, imediat după duş, cu fereastra deschisă, în nări cu mirosul de verde crud, pe care chiar şi copacii prăfuiţi din oraş îl reuşesc, imediat după ploaie. E furtună în mine şi nu pot s-o opresc. Eşti în mine şi nu pot să mă mint că nu eşti. Uneori aproape aş vrea să pot, ca să uit că mi-e dor. Şi pe urmă mi se face ruşine. Fiindcă nu vreau să nu mă doară lipsa ta. Vreau s-o simt aşa cum îţi simt şi prezenţa. Acut. Cu toată fiinţa. Tu, iubito, eşti copacul din mijlocul câmpiei mele, adăpostul meu, oaza mea de linişte şi de nelinişte. Toate drumurile mele duc la tine. Aşa că lasă-mă să-ţi torn sevă la rădăcini, ca să îmbătrânească în câmpia mea. Care nu e poate cea mai frumoasă câmpie din lume, nici cea mai lipsită de evenimente. Dar e locul tău.