Parcă n-a trecut nicio zi

         Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!". 

         Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar,  doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ. 

       Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Poate, dacă...

Cât de mult luăm cu noi din ceilalţi, când plecăm? Şi cât de mult din noi lăsăm în urmă? E tare greu de cuantificat, de ştiut. Ce uşor ar fi, nu-i aşa, dacă am şti dinainte exact ce pierdem, ce câştigăm... 

După fiecare om care trece prin noi suntem însă alţii, cu aspiraţii şi doruri diferite, cu gusturi împrumutate, cu vorbe pe care nu le rosteam, cu lucruri pe care nu le mâncam. Ne recompunem cu greu, ne adunăm bucăţile rupte ca să refacem un întreg care de fapt nu mai e niciodată acelaşi. Fiindcă e un zâmbet în plus, o privire sau mii, o încruntare în plus, un anumit mod de a face, de a nu face, de a spune, de a nu spune, de a iubi, de a nu mai iubi. Să ne regăsim pe noi, în amalgamul de senzaţii trăite, devine mai dificil decât ieşirea dintr-un labirint. Poate fiindcă, pe undeva, nici nu vrem să ieşim. Vrem să rămânem acolo, rememorând. Şi dacă, mai ales dacă, nu se mai poate. Discuţii, nopţi, dimineţi. Iluzii pierdute pe toboganul unor senzaţii. Sentimentul că ai greşit, că nu ai spus, făcut, iubit cum ar fi trebuit. Că poate, dacă...

Despărţiri inevitabile

Există momente pe care nu le vrei în viaţa ta, dar pe care eşti obligat să le trăieşti. Despărţirile fac parte din această categorie. Cu fiecare depărţire, realizez că trec anii. Prin mine, peste mine. În ciuda mea, în ciuda stării de tinereţe interioară pe care mi-o simt si exterioară pe care mi-o simt alţii. Am un nod în gât pentru fiecare despărţire care mi-a marcat existenţa. Chiar şi pentru cele pe care mi le-am dorit eu. Dar viaţa merge înainte.

P.S. Pentru cei care nu-mi doresc tocmai binele, nu m-am despărţit de iubită, suntem chiar foarte bine. Aşa, ca să se ştie:).

Garou pentru hemoragia reproşurilor

Într-o lume ideală, oamenii ar putea să se despartă fără ca asta să însemne, automat, un război pe viaţă, declarat sau nedeclarat. Ar putea să ajungă la concluzia că nu se mai poate, că a murit iubirea, că traiul în cuplu nu mai merge, pur şi simplu, şi să decidă, frumos, civilizat, că gata. Închidem capitolul. Mergem, fiecare, pe drumul propriu.

În realitate însă, despărţirile sunt hâde, dor, te seacă la inimă, te frig la ficaţi. Nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să mă despart prieteneşte şi-atunci, e drept, nu iubisem. În rest, rupturile s-au lăsat cu hemoragii serioase. De cuvinte, de plânsete, de reproşuri, de rugăminţi. N-a fost dată, indiferent cine decidea sfârşitul relaţiei, să nu-mi doresc, sincer, o atitudine civilizată. De cele mai multe ori, n-a putut celălalt s-o aibă, dar, recunosc, mi s-a întâmplat să nu pot nici eu. Am simţit că mor dacă nu-i arunc în faţă toate greşelile, făcute, dar şi închipuite, toate ticurile, toate defectele, culminând cu "Nu m-ai iubit! Dacă m-ai fi iubit, ai fi..." De fapt, nu-i aşa. Iubirea e o stare de graţie, nu o condiţie. Sau aşa ar trebui să fie.

Mi s-a întâmplat să văd, prin ţări mai străine, părinţii divorţaţi şi recăsătoriţi care luau parte la nunta fiului/fiicei. Calm, frumos, civilizat, chiar dacă ruptura de cu mulţi ani în urmă se lăsase şi ea cu ţipete şi veselă distrusă. Am început să văd aşa ceva şi pe aici, dar mult mai rar. La noi, despărţirea cuplului presupune o ştergere completă a perioadei comune: se aruncă lucruri dobândite împreună sau care ne amintesc de celălalt, se distrug fotografiile şi scrisorile (sau, mai modern, se şterg SMS-uri şi mesaje de e-mail), se renunţă la prietenii comuni, aproape întotdeauna obligaţi să aleagă cu cine "rămân", de parcă ar fi copii cărora li se dispută custodia. Dacă mai sunt la mijloc şi copii pe care ambii îi vor, bâlciul e complet. Intervin soacre, cumnate, dădace, prietene, se demonstrează, pe rând, că fiecare părinte e un monstru, după care se duelează, pe bani mulţi, avocaţii. Şi la urmă, scapă cine poate...

Nu-mi plac despărţirile, de niciun fel. Dar sunt inevitabile, clar. Cât de norocos ar trebui să fii în viaţă (sau nenorocos, până la urmă?) ca să nu treci prin niciuna? Şi dacă tot nu se poate fără ele, aşa de greu ar fi să le consumăm măcar cu demnitate? Să găsim un garou cu care să oprim hemoragia reproşurilor, a amărăciunii, a tuturor inutilităţilor care însoţesc despărţirile noastre?