Garou pentru hemoragia reproşurilor

Într-o lume ideală, oamenii ar putea să se despartă fără ca asta să însemne, automat, un război pe viaţă, declarat sau nedeclarat. Ar putea să ajungă la concluzia că nu se mai poate, că a murit iubirea, că traiul în cuplu nu mai merge, pur şi simplu, şi să decidă, frumos, civilizat, că gata. Închidem capitolul. Mergem, fiecare, pe drumul propriu.

În realitate însă, despărţirile sunt hâde, dor, te seacă la inimă, te frig la ficaţi. Nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să mă despart prieteneşte şi-atunci, e drept, nu iubisem. În rest, rupturile s-au lăsat cu hemoragii serioase. De cuvinte, de plânsete, de reproşuri, de rugăminţi. N-a fost dată, indiferent cine decidea sfârşitul relaţiei, să nu-mi doresc, sincer, o atitudine civilizată. De cele mai multe ori, n-a putut celălalt s-o aibă, dar, recunosc, mi s-a întâmplat să nu pot nici eu. Am simţit că mor dacă nu-i arunc în faţă toate greşelile, făcute, dar şi închipuite, toate ticurile, toate defectele, culminând cu "Nu m-ai iubit! Dacă m-ai fi iubit, ai fi..." De fapt, nu-i aşa. Iubirea e o stare de graţie, nu o condiţie. Sau aşa ar trebui să fie.

Mi s-a întâmplat să văd, prin ţări mai străine, părinţii divorţaţi şi recăsătoriţi care luau parte la nunta fiului/fiicei. Calm, frumos, civilizat, chiar dacă ruptura de cu mulţi ani în urmă se lăsase şi ea cu ţipete şi veselă distrusă. Am început să văd aşa ceva şi pe aici, dar mult mai rar. La noi, despărţirea cuplului presupune o ştergere completă a perioadei comune: se aruncă lucruri dobândite împreună sau care ne amintesc de celălalt, se distrug fotografiile şi scrisorile (sau, mai modern, se şterg SMS-uri şi mesaje de e-mail), se renunţă la prietenii comuni, aproape întotdeauna obligaţi să aleagă cu cine "rămân", de parcă ar fi copii cărora li se dispută custodia. Dacă mai sunt la mijloc şi copii pe care ambii îi vor, bâlciul e complet. Intervin soacre, cumnate, dădace, prietene, se demonstrează, pe rând, că fiecare părinte e un monstru, după care se duelează, pe bani mulţi, avocaţii. Şi la urmă, scapă cine poate...

Nu-mi plac despărţirile, de niciun fel. Dar sunt inevitabile, clar. Cât de norocos ar trebui să fii în viaţă (sau nenorocos, până la urmă?) ca să nu treci prin niciuna? Şi dacă tot nu se poate fără ele, aşa de greu ar fi să le consumăm măcar cu demnitate? Să găsim un garou cu care să oprim hemoragia reproşurilor, a amărăciunii, a tuturor inutilităţilor care însoţesc despărţirile noastre?