Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre lucrurile care nu-mi plac la mine. Dat fiind că sunt o persoană echilibrată, lista nu e prea lungă. Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred :).
Principala chestie care tinde uneori să mă demoralizeze este o oarecare lipsă de încredere în forţele prorpii. Adică nu neapărat o subestimare a propriilor capacităţi, de regulă, îmi apreciez destul de bine şansele de a face un lucru sau altul, cât o tendinţă de a spune că un lucru mă depăşeşte şi, o dată rezolvat, de a-mi relativiza meritele.
Un alt lucru care mă nemulţumeşte se referă la modul absolut îngrozitor (pentru mine, evident)în care aproape întotdeauna pun dorinţele celor din jur înaintea propriilor nevoi. Stând şi analizându-mă, am constatat că renunţ mereu la lucruri care îmi plac sau pe care trebuie, pentru confortul personal, să le fac, doar fiindcă ele contravin intereselor celor dragi mie. Şi poate că atitudinea în sine ar fi nobilă, dacă nu m-ar nemulţumi de fapt, la un nivel mai profund. Fiindcă toate frustrările acumulate tind, la un moment dat, să se reverse. Evident, tot asupra celor pentru care, în primă fază, se produc renunţările.
În final, fiindcă am redus nemulţumirile la trei, mă deranjează faptul că am momente în care exagerez. Exagerez vizavi de sentimentele mele, uneori o simplă contră capătă proporţii apocaliptice, iar o ceartă se transformă, dacă sunt îndeplinite unele condiţii minimale, rapid în scandal. Din fericire, îmi şi dau seama, la fel de rapid, că am sărit calul şi încerc să minimizez efectele. Totuşi, pe principiul furtună - coafura rezistă,unii oameni mai rămân supăraţi pe mine.
Ei şi, ca să nu mă acuze cineva de prea multă profunzime a reflecţiilor, nu-mi place cum îmi stă părul, nu-mi place nasul meu şi am o problemă clară cu unghiile de la picioare :), dar asta e deja altă poveste...
Principala chestie care tinde uneori să mă demoralizeze este o oarecare lipsă de încredere în forţele prorpii. Adică nu neapărat o subestimare a propriilor capacităţi, de regulă, îmi apreciez destul de bine şansele de a face un lucru sau altul, cât o tendinţă de a spune că un lucru mă depăşeşte şi, o dată rezolvat, de a-mi relativiza meritele.
Un alt lucru care mă nemulţumeşte se referă la modul absolut îngrozitor (pentru mine, evident)în care aproape întotdeauna pun dorinţele celor din jur înaintea propriilor nevoi. Stând şi analizându-mă, am constatat că renunţ mereu la lucruri care îmi plac sau pe care trebuie, pentru confortul personal, să le fac, doar fiindcă ele contravin intereselor celor dragi mie. Şi poate că atitudinea în sine ar fi nobilă, dacă nu m-ar nemulţumi de fapt, la un nivel mai profund. Fiindcă toate frustrările acumulate tind, la un moment dat, să se reverse. Evident, tot asupra celor pentru care, în primă fază, se produc renunţările.
În final, fiindcă am redus nemulţumirile la trei, mă deranjează faptul că am momente în care exagerez. Exagerez vizavi de sentimentele mele, uneori o simplă contră capătă proporţii apocaliptice, iar o ceartă se transformă, dacă sunt îndeplinite unele condiţii minimale, rapid în scandal. Din fericire, îmi şi dau seama, la fel de rapid, că am sărit calul şi încerc să minimizez efectele. Totuşi, pe principiul furtună - coafura rezistă,unii oameni mai rămân supăraţi pe mine.
Ei şi, ca să nu mă acuze cineva de prea multă profunzime a reflecţiilor, nu-mi place cum îmi stă părul, nu-mi place nasul meu şi am o problemă clară cu unghiile de la picioare :), dar asta e deja altă poveste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu