Aşa cum am scris şi în mesajul de întâmpinare, nu suport discriminările, indiferent de natura lor. Am încercat mereu să mă port la fel cu toate persoanele pe care le întâlnesc, indiferent de culoarea pielii, de sex sau orientare sexuală, de apartenenţă religioasă sau de orice alt gen de distingere. Cred sincer că fiecare om are dreptul la un tratament egal din partea autorităţilor, din partea semenilor, a familiei etc. Şi dacă autorităţile nu prea fac asta, am zis că măcar eu pot s-o fac. Ei bine, spre oroarea mea, alaltăieri m-am trezit discriminând!
Întârziam la serviciu şi am zis să iau un taxi. Staţia era plină, vreo 15 maşini. De regulă, mă uit la firmă şi tarif, nu-mi plac surprizele, dar în ziua respectivă, întâmplător, toate maşinile aparţineau aceleiaşi firme. Şi trec rapid în revistă, cu privirea, şoferii, după care îl aleg pe cel mai tânăr, care avea poate 20 de ani, mă urc, dau adresa, plecăm. După care, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, am discriminat. Am ales, aproape instinctiv, cel mai tânăr şofer, deşi maşina lui nu era prima la rând, nici cea mai frumoasă, nici n-avea aer condiţionat (cum am constatat apoi, cu neplăcere). Şi-atunci, de ce? m-am întrebat. Şi mi-am răspuns: din experienţă, ştiam că şoferii mai tineri merg în viteză, forţează un pic semafoarele, iau mai strâns curbele, în fine, fac ei cumva şi ajung la destinaţie cu 5 minute mai devreme decât colegii lor de breaslă ceva mai în vârstă. Iar eu aveam nevoie de cele 5 minute.
Întâmplarea asta m-a lăsat puţin pe gânduri: oare discriminăm din cauze sociale, de educaţie etc sau, pur şi simplu, suntem programaţi, poate chiar genetic, să eliminăm verigile slabe, tot aşa cum animalele îşi ucid uneori puii care nu au şanse de supravieţuire, pentru a-i hrăni mai bine pe ceilalţi? Are discriminarea o explicaţie biologică, mai ales când este îndreptată împotriva persoanelor cu handicap fizic sau psihic, ori împotriva celor infectate cu HIV etc? Suntem obligaţi cumva de propriul nostru instinct de supravieţuire, ca specie, să-i eliminăm, discriminându-i, pe cei mai slabi? Sau este doar o modalitate de a ne asigura confortul personal: nu-i accept lângă mine decât pe cei care-mi seamănă, adaptarea la altfel de persoane ar presupune un efort prea mare?
Întârziam la serviciu şi am zis să iau un taxi. Staţia era plină, vreo 15 maşini. De regulă, mă uit la firmă şi tarif, nu-mi plac surprizele, dar în ziua respectivă, întâmplător, toate maşinile aparţineau aceleiaşi firme. Şi trec rapid în revistă, cu privirea, şoferii, după care îl aleg pe cel mai tânăr, care avea poate 20 de ani, mă urc, dau adresa, plecăm. După care, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, am discriminat. Am ales, aproape instinctiv, cel mai tânăr şofer, deşi maşina lui nu era prima la rând, nici cea mai frumoasă, nici n-avea aer condiţionat (cum am constatat apoi, cu neplăcere). Şi-atunci, de ce? m-am întrebat. Şi mi-am răspuns: din experienţă, ştiam că şoferii mai tineri merg în viteză, forţează un pic semafoarele, iau mai strâns curbele, în fine, fac ei cumva şi ajung la destinaţie cu 5 minute mai devreme decât colegii lor de breaslă ceva mai în vârstă. Iar eu aveam nevoie de cele 5 minute.
Întâmplarea asta m-a lăsat puţin pe gânduri: oare discriminăm din cauze sociale, de educaţie etc sau, pur şi simplu, suntem programaţi, poate chiar genetic, să eliminăm verigile slabe, tot aşa cum animalele îşi ucid uneori puii care nu au şanse de supravieţuire, pentru a-i hrăni mai bine pe ceilalţi? Are discriminarea o explicaţie biologică, mai ales când este îndreptată împotriva persoanelor cu handicap fizic sau psihic, ori împotriva celor infectate cu HIV etc? Suntem obligaţi cumva de propriul nostru instinct de supravieţuire, ca specie, să-i eliminăm, discriminându-i, pe cei mai slabi? Sau este doar o modalitate de a ne asigura confortul personal: nu-i accept lângă mine decât pe cei care-mi seamănă, adaptarea la altfel de persoane ar presupune un efort prea mare?
Douã lucruri. Mai ântîe, as spune cã suntem foarte specisti, când credem cã animalele sunt programate. Cred cã animalele au si ele un liber arbitru, au participat în mod activ la cãdere, din propria lor vointã si cunostintã, chiar dacã ultima e mai mãrginitã decât a noastrã.
RăspundețiȘtergereÎn al doilea rînd, ispita de a lãsa afarã veriga slabã («cel mai tare-l mâncã pe cel mai slab») n'a dat rezultat bun, ci totul se îndreaptã spre prãbusire ecologicã, tocmai din cauza asta.
În al treilea rînd, noi nu putem trãi fãrã culturã, asa cã la ce ar sluji o omenire fãcutã din rãsboinici tari si prosti?
Apoi cred cã ratiunea trebue sã ne slujeascã tocmai pentru a ocoli asemenea ispite. Deci dacã suntem "programati" a lãsa la o parte veriga slabã, îl suntem si pentru a discerne, datoritã ratiunii, alternativa, care înseamnã a da pret tocmai verigii slabe.
Si aici ajungem la un fel de contrazicere lãuntricã. Iar asta e din nou tensiunea între liberul arbitru si serbul arbitru.