Happiest season

 

Un nou film de Crăciun a pus pe jar întreaga comunitate LGBTQIA+, în mijlocul sezonului sărbătorilor de iarnă. "Happiest season" şi-a propus să le ofere mai ales lesbienelor propriul film romantic de Crăciun, de genul celor heteronormative cu care Hallmark şi Diva au inundat piaţa. Evident, filmul nu este încă accesibil pieţei din România, decât prin intermediul abonării la un serviciu VPN care vă poate localiza în Canada, de exemplu, oferindu-vă apoi acces la film. Dar e foarte clar, chiar şi din fragmentele deja apărute pe youtube că filmul romantic la care ne aşteptam e mai degrabă dramatic, fiind cu mult mai complex decât multitudinea de filme straight oriented în care personajele principale sunt mereu perfect coafate, perfect îmbrăcate, perfect adaptate la orice mediu, vreme, peisaj financiar etc, dispuse să se mute dintr-un oraş în altul, dintr-un stat american în altul sau chiar de pe un continent pe altul la cel mai mic semn de dragoste din partea potenţialului partener. În realitate, indiferent dacă eşti straight sau gay, lucrurile se petrec mult mai greu, mult mai încet, cu mult mai multă dramă. Dar, mai ales pentru noi, titlul ales pentru acest film spune multe, încă de la început. Sărbătorile de iarnă sau, în cazul nostru, chiar şi cele de Paşte, sunt, de cele mai multe ori, departe de a fi "happiest season". Asta fiindcă, pentru cei care nu sunt out faţă de familie, petrecerea timpului cu respectiva familie, uneori departe de partenerul dorit sau împreună cu el/ea, dar sub un alt pretext referitor la relaţie, devine un chin. Timpul trece cu greu, nesfârşitele minciuni sau omisiuni destinate să ascundă adevăratele fapte apasă sufletul, iar Crăciunul şi Revelionul devin instrumente de tortură. Nu am să vă spun cum se rezolvă dilemele respective în film şi nici cum s-ar putea rezolva în realitate. Un sfat se impune, totuşi: dacă nu puteţi fi voi înşivă de sărbători, încercaţi ca măcar o parte din ele să le petreceţii fiind cine sunteţi cu adevărat, alături de oamenii pe care îi iubiţi cu adevărat. 

De ce au votat românii la referendumul pe Justiție, iar la cel al CpF, nu

Ieri a fost ziua cea mai lungă pentru foarte mulți români din diaspora, dar și pentru prietenii lor rămași în țară. Sau părinții, frații, copiii. Cu toții am stat treji până noaptea târziu, într-un semn de solidaritate izvorâtă din indignarea față de modul în care administrația acestui stat a înțeles să organizeze alegerile.
Dincolo de rezultate, care au demonstrat clar că românii, indiferent unde trăiesc ei, s-au cam săturat de hoți, sentimentul cu care rămân după scrutinul acesta este cel al unei deșteptări naționale mult așteptate, care se petrece, în  sfârșit, după ce aproape cinci milioane de români au părăsit țara, unii temporar, alții, cei mai mulți, definitiv.
Poate și mai important decât cine va ajunge în Parlamentul European este faptul că românii au validat, prin prezența lor la vot, referendumul pe Justiție. În ciuda întrebărilor formulate alambicat, care i-au indus pe unii în eroare, oamenii au votat masiv Da la referendum. Am văzut în spațiul on line niște replici, de la persoane care au ales să nu voteze la referendum, spunând că nu o mai fac fiindcă votul lor afirmativ de la precedentul referendum, cel care urmărea să modifice Constituția pentru împiedicarea, într-un viitor necunoscut, a formării de familii din persoane de același sex, nu a fost luat în seamă.
Constat, cu tristețe, că sunt încă oameni, de ambele părți ale baricadei, care nu au înțeles rezultatul acelui referendum din octombrie 2019. Românii au demonstrat atunci că subiectul propus nu este pe agenda lor de priorități. Nu toți cei care nu s-au prezentat la referendum erau de partea persoanelor gay, unii, pur și simplu, au acordat, prin neprezentare, un vot de blam agendei PSD, a BOR și a CpF, fără ca asta să însemne că ar vota Da la un posibil referendum privind dreptul persoanelor gay de a se căsători și de a adopta copii, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în Irlanda.
În ceea ce privește referendumul de ieri, lucrurile erau mult mai clare: ori erai cu hoții, ori împotriva lor! Iar oamenii cinstiți au ales votul împotriva hoților, fără echivoc. Acesta este mesajul transmis. Cât despre rezultatele în ceea ce privește partidele, niciunul dintre câștigătorii scrutinului nu ar trebui să se culce pe lauri. Românii au fitilul scurt la răbdare în ultima vreme, fiindcă prea i-au pus-o toți la încercare. 

Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Cupluri straight, plimbare gay?

Văd în ultima vreme, pe stradă, o chestiune care mă nedumereşte. Cupluri straight. El şi ea plus el şi ea, în total două. Ies, chipurile, împreună la plimbare, într-o chestie pe care americanii o numesc double dating - o zăpăceală, în opinia mea, dar în fine, fiecare cu nebuneala lui. Să zicem că asta n-ar fi aşa o problemă, mai are omul o pauză în conversaţie, la cafea, o mai suplineşte celălalt cuplu, să spunem. Dar de ce ai ieşi cu iubita la plimbare şi ai lăsa-o să meargă înainte - în cazurile fericite - sau în urmă - varianta mârlănească - împreună cu jumătatea feminină a celuilalt cuplu? Nu pricep. Dacă nu-ţi face plăcere să te plimbi cu ea, de ce mai sunteţi împreună? Dacă vrei să ieşi la o vorbă cu băieţii, fă asta, e mai cinstit. Nu o prosti că mergeţi la plimbare şi o lăsa pe urmă cu cealaltă iubită plictisită, mai ales dacă nu se cunosc dinainte, în timp ce tu comentezi aprins cu amicul tău ultimul joc pe computer sau filmul despre viaţa lui Bruce Lee pe care tocmai l-ai văzut. În fond, cred eu, dacă şi-ar dori să se plimbe cu femei, ar ieşi cu prietenele ei sau, de ce nu, doar cu o femeie şi atunci clar nu ai mai avea loc. Ea vrea să fie cu tine. Crede-mă, dacă vrei s-o păstrezi, e în interesul tău, amice, să vrei şi tu.

Le grand bleu

Un film bizar. Dar mie îmi plac filmele bizare. Și Jean Reno. Dacă vă place apa, vă va plăcea probabil și filmul. Atât cât poate să placă o asemenea poveste, care, deși romanțată, este inspirată de viața unor sportivi nerecunoscuți ca atare.

Genetica şi predestinarea

În ultima vreme, am discutat mult despre genetică şi felul în care ne influenţează ea viaţa. Am vorbit mult şi despre cum mediul în care creştem ne conturează un anumit fel de a fi, ne determină să avem un anumit comportament social, să luăm, la un moment dat, o decizie sau alta. Suntem suma experienţelor noastre, am mai spus asta şi o cred. Dincolo de asta însă, e interesant de ştiut cât din ceea ce am devenit se datorează genelor, cât e rezultatul celor şapte ani de acasă şi în ce măsură educaţia şi interacţiunea socială au şlefuit (sau nu) restul personalităţii noastre.
În ceea ce mă priveşte, cred că, în foarte multe aspecte ale existenţei noastre, suntem condiţionaţi de moştenirea genetică. Fie că se referă la predispoziţia către o afecţiune sau alta, fie că e vorba de modul absolut bulversant în care, peste trei generaţii, un nou-născut moşteneşte exact urechile străbunicului sau de orientarea sexuală, cred că genetica e "vinovată" pentru multe din lucrurile care ni se întâmplă. Am cunoscut la un moment dat un bărbat şi o femeie care, dorind să aducă pe lume un copil, au făcut întâi teste de compatibilitate genetică, pentru a fi siguri că odrasla nu va avea cine ştie ce genă recesivă, care să-i compromită şansele de a se dezvolta într-un om sănătos şi, de ce nu, de succes. La momentul respectiv, toată familia a sărit în sus: de ce e nevoie de aşa ceva, sunteţi doi oameni sănătoşi, din doi oameni normali n-are cum să iasă un copil cu probleme etc. Ei bine, are cum, iar cei doi ştiau bine acest lucru. Din fericire, n-a fost cazul, au avut un copil sănătos, despre care ştiau că, cel puţin din punct de vedere genetic, va fi normal. O atitudine responsabilă, mi s-a părut atunci, o susţin şi acum. E drept, nu ştiu să se fi descoperit vreo modalitate de a se determina ce orientare sexuală va avea un viitor produs de concepţie, cu toate că majoritatea cercetărilor indică tot genele drept purtătoare ale informaţiei care ne face heterosexuali, bisexuali sau gay. Eu una, mă bucur sincer că nu există posibilitatea predeterminării acestui aspect, am trăi cu toţii într-o lume mult mai tristă. Şi mă mai bucur că n-a existat cu trei decenii în urmă, cine ştie, poate nu mai eram aici! Chestiune care cu siguranţă le-ar fi plăcut multora, dar, evident, nu şi mie :)!
Să fie clar, nu merg atât de departe încât să contest influenţa educaţiei asupra modului în care ne comportăm, asupra valorilor şi principiilor după care ne conducem în viaţă. Totul îşi pune amprenta asupra noastră. Oamenii pe care i-am întâlnit, cei pe care i-am iubit şi cei pe care n-am îndrăznit să-i iubim sau care n-au avut suficient curaj să ne iubească. Alegerile pe care le facem, la un moment dat, deciziile pripite, dar şi cele gândite. Cum e mai bine să fim? Impulsivi? Sau potoliţi, gata oricând să despicăm firul în patru înainte de a ne hotărî? Sincer, nu ştiu. După un parcurs de viaţă destul de zbuciumat, după ce am acţionat când sub impulsul momentului, când cântărind bine lucrurile în prealabil, cred că, până la urmă, alegerile cele mai bune le facem cu inima. Iar în privinţa asta, chiar nu ştiu cât de mult contează, pentru fiecare dintre noi, background-ul genetic sau cel socio-familial. Cine-i porunceşte inimii, oare? Cromozomul sau educaţia?

Discriminăm genetic?

Aşa cum am scris şi în mesajul de întâmpinare, nu suport discriminările, indiferent de natura lor. Am încercat mereu să mă port la fel cu toate persoanele pe care le întâlnesc, indiferent de culoarea pielii, de sex sau orientare sexuală, de apartenenţă religioasă sau de orice alt gen de distingere. Cred sincer că fiecare om are dreptul la un tratament egal din partea autorităţilor, din partea semenilor, a familiei etc. Şi dacă autorităţile nu prea fac asta, am zis că măcar eu pot s-o fac. Ei bine, spre oroarea mea, alaltăieri m-am trezit discriminând!
Întârziam la serviciu şi am zis să iau un taxi. Staţia era plină, vreo 15 maşini. De regulă, mă uit la firmă şi tarif, nu-mi plac surprizele, dar în ziua respectivă, întâmplător, toate maşinile aparţineau aceleiaşi firme. Şi trec rapid în revistă, cu privirea, şoferii, după care îl aleg pe cel mai tânăr, care avea poate 20 de ani, mă urc, dau adresa, plecăm. După care, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, am discriminat. Am ales, aproape instinctiv, cel mai tânăr şofer, deşi maşina lui nu era prima la rând, nici cea mai frumoasă, nici n-avea aer condiţionat (cum am constatat apoi, cu neplăcere). Şi-atunci, de ce? m-am întrebat. Şi mi-am răspuns: din experienţă, ştiam că şoferii mai tineri merg în viteză, forţează un pic semafoarele, iau mai strâns curbele, în fine, fac ei cumva şi ajung la destinaţie cu 5 minute mai devreme decât colegii lor de breaslă ceva mai în vârstă. Iar eu aveam nevoie de cele 5 minute.
Întâmplarea asta m-a lăsat puţin pe gânduri: oare discriminăm din cauze sociale, de educaţie etc sau, pur şi simplu, suntem programaţi, poate chiar genetic, să eliminăm verigile slabe, tot aşa cum animalele îşi ucid uneori puii care nu au şanse de supravieţuire, pentru a-i hrăni mai bine pe ceilalţi? Are discriminarea o explicaţie biologică, mai ales când este îndreptată împotriva persoanelor cu handicap fizic sau psihic, ori împotriva celor infectate cu HIV etc? Suntem obligaţi cumva de propriul nostru instinct de supravieţuire, ca specie, să-i eliminăm, discriminându-i, pe cei mai slabi? Sau este doar o modalitate de a ne asigura confortul personal: nu-i accept lângă mine decât pe cei care-mi seamănă, adaptarea la altfel de persoane ar presupune un efort prea mare?