Cât de mult contează contextul mediatic

 

Reprezentarea persoanelor non-heteronormative în media şi operele de ficţiune poate părea un subiect puţin important, mai ales într-o societate ca a noastră, unde acceptarea la scară largă şi adaptarea legislaţiei mai au încă drum lung de parcurs. Realitatea este însă că aceste aspecte rămân strâns legate, apariţia şi dezvoltarea primului determinând în mare măsură generalizarea celui de-al doilea. 

De ce este important, mai ales în adolescenţă şi prima tinereţe să te poţi identifica, în media, în filme şi seriale TV, în cărţi, cu persoane de aceeaşi orientare sexuală cu tine? În primul rând, fiindcă a recunoaşte la altcineva, fie el/ea un personaj de ficţiune, stări sufleteşti, impulsuri, reacţii cu care ne confruntăm este important pentru a ne ajuta să ne definim propria relaţie cu sexualitatea. În al doilea rând, chiar dacă viaţa nu e ca în filme, a vedea cum altcineva reacţionează într-o situaţie dată te poate ajuta să faci faţă, la rândul tău, atunci când viaţa nu te tratează cu blândeţe. Şi, să fim sinceri, viaţa nu e aproape niciodată uşoară pentru persoanele gay. Nu doar fiindcă ambientul social este ostil, nu doar fiindcă îţi poţi pierde locul de muncă şi dacă eşti doar un suporter declarat al comunităţii, ci şi, mai ales, fiindcă propriile conflicte interioare îţi afectează, de cele mai multe ori, echilibrul mental. 

Este dificil să reconciliezi o educaţie religioasă, de exemplu, cu traiul într-un cuplu cu o persoană de acelaşi gen, mai ales dacă aceasta nu a avut acelaşi ambient familial şi nu este la fel de religioasă. 

Este dificil să îţi vezi unitatea familială ca pe o "familie normală", dacă ai fost îndoctrinat că familia înseamnă copii şi, din cauza situaţiei sociale în care trăieşti sau, pur şi simplu, pentru că nu îi doreşti, nu ai aşa ceva. 

Este dificil să te vezi pe tine însuţi ca pe un adult funcţional şi care este util sieşi, familiei, prietenilor şi societăţii, în ansamblu, dacă explicaţia celorlalţi pentru absenţa unui partener (fie pentru că acesta este ţinut ascuns sau, pur şi simplu, nu a fost încă găsit) este că "mai copilăreşti" şi nu eşti gata să îţi asumi responsabilităţi, că eşti "răsfăţat şi e greu să se înţeleagă lumea cu tine".

Acestea sunt doar câteva motive pentru care este important nu doar să existe modele, dar şi ca ele să fie vizibile, atât pentru comunitatea LGTBQIA, cât şi pentru suporteri, pentru oponenţi şi pentru societate în general. Să afle că solistul lor preferat este gay poate fi o lovitură pentru părinţi, dar, în acelaşi timp, poate să le strecoare în minte ideea că nu e chiar atât de rău, până la urmă, că şi copilul lor poate avea succes, poate deveni "cineva", poate să funcţioneze în societate. Dacă, la o vârstă mai mare, acceptarea familiei sau a societăţii devine mai puţin apăsătoare, mai ales fiindcă independenţa financiară ajută la construirea unei fortăreţe intime, în adolescenţă, când transformările naturale fac dificilă coabitarea cu părinţii şi dezvoltarea firească a identităţii, posibilitatea de a evada în ficţiune sau de a vedea în media că viaţa ca persoană non-heteronormativă înseamnă mai mult decât respingere şi ură este cu atât mai importantă. 

Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi?