Cât de mult contează contextul mediatic

 

Reprezentarea persoanelor non-heteronormative în media şi operele de ficţiune poate părea un subiect puţin important, mai ales într-o societate ca a noastră, unde acceptarea la scară largă şi adaptarea legislaţiei mai au încă drum lung de parcurs. Realitatea este însă că aceste aspecte rămân strâns legate, apariţia şi dezvoltarea primului determinând în mare măsură generalizarea celui de-al doilea. 

De ce este important, mai ales în adolescenţă şi prima tinereţe să te poţi identifica, în media, în filme şi seriale TV, în cărţi, cu persoane de aceeaşi orientare sexuală cu tine? În primul rând, fiindcă a recunoaşte la altcineva, fie el/ea un personaj de ficţiune, stări sufleteşti, impulsuri, reacţii cu care ne confruntăm este important pentru a ne ajuta să ne definim propria relaţie cu sexualitatea. În al doilea rând, chiar dacă viaţa nu e ca în filme, a vedea cum altcineva reacţionează într-o situaţie dată te poate ajuta să faci faţă, la rândul tău, atunci când viaţa nu te tratează cu blândeţe. Şi, să fim sinceri, viaţa nu e aproape niciodată uşoară pentru persoanele gay. Nu doar fiindcă ambientul social este ostil, nu doar fiindcă îţi poţi pierde locul de muncă şi dacă eşti doar un suporter declarat al comunităţii, ci şi, mai ales, fiindcă propriile conflicte interioare îţi afectează, de cele mai multe ori, echilibrul mental. 

Este dificil să reconciliezi o educaţie religioasă, de exemplu, cu traiul într-un cuplu cu o persoană de acelaşi gen, mai ales dacă aceasta nu a avut acelaşi ambient familial şi nu este la fel de religioasă. 

Este dificil să îţi vezi unitatea familială ca pe o "familie normală", dacă ai fost îndoctrinat că familia înseamnă copii şi, din cauza situaţiei sociale în care trăieşti sau, pur şi simplu, pentru că nu îi doreşti, nu ai aşa ceva. 

Este dificil să te vezi pe tine însuţi ca pe un adult funcţional şi care este util sieşi, familiei, prietenilor şi societăţii, în ansamblu, dacă explicaţia celorlalţi pentru absenţa unui partener (fie pentru că acesta este ţinut ascuns sau, pur şi simplu, nu a fost încă găsit) este că "mai copilăreşti" şi nu eşti gata să îţi asumi responsabilităţi, că eşti "răsfăţat şi e greu să se înţeleagă lumea cu tine".

Acestea sunt doar câteva motive pentru care este important nu doar să existe modele, dar şi ca ele să fie vizibile, atât pentru comunitatea LGTBQIA, cât şi pentru suporteri, pentru oponenţi şi pentru societate în general. Să afle că solistul lor preferat este gay poate fi o lovitură pentru părinţi, dar, în acelaşi timp, poate să le strecoare în minte ideea că nu e chiar atât de rău, până la urmă, că şi copilul lor poate avea succes, poate deveni "cineva", poate să funcţioneze în societate. Dacă, la o vârstă mai mare, acceptarea familiei sau a societăţii devine mai puţin apăsătoare, mai ales fiindcă independenţa financiară ajută la construirea unei fortăreţe intime, în adolescenţă, când transformările naturale fac dificilă coabitarea cu părinţii şi dezvoltarea firească a identităţii, posibilitatea de a evada în ficţiune sau de a vedea în media că viaţa ca persoană non-heteronormativă înseamnă mai mult decât respingere şi ură este cu atât mai importantă. 

Septembrie blues

 Septembrie e mereu o lună cu sentimente amestecate. E încă suficient de cald încât să îmi închipui că e vară, dar, pe de altă parte, este luna în care începea şcoala, luna în care era ziua ta, mama. Sau este, fiindcă, aşa cum îmi spune mie jumătatea mea mai deşteaptă, ziua ta rămâne mereu ziua ta, deşi tu, fizic, nu mai eşti. Mă doare atât de tare că nu mai eşti, deşi tu rămâi mereu vie în mine, în amintirile mele cu tine, în unele gesturi ale mele. Prietenii tăi tresar când îmi aud vocea, iar eu ştiu cât ţi-ar fi plăcut asta. Mie nu îmi place. Mă aud şi îmi sunt străină, parcă am furat ceva ce nu îmi aparţine.  

E cald, azi ar fi fost perfect pentru o plimbare prin centru şi pentru o masă undeva, într-unul dintre locurile tale preferate, deşi COVID-ul ăsta ne-a cam stricat planurile, nimic nu mai e cum era. Nu ştiu ce ai fi spus despre asta, dar ştiu cât ţi-ar fi displăcut campania electorală suprapusă peste luna ta favorită. Şi ştiu şi cu cine ai fi votat. Asta mă reconfortează întrucâtva. 

În altă ordine de idei, mi-am comandat nişte cercei frumoşi, care sigur ţi-ar fi plăcut. Da, am prea multe bijuterii, nu, nu port nici jumătate dintre ele. Ştiu că nu e logic să vreau altele, după cum nu ar trebui nici să cumpăr cărţi, dacă încă nu le-am citit pe toate cele din bibliotecă. Şi cu toate astea, abandonez orice logică în septembrie. Ştiu că mă înţelegi. Doar tu pricepeai de ce, deşi îmi era drag să mă duc la şcoală, deveneam mereu melancolică în prag de 15 septembrie. Sfârşitul vacanţei nu era doar sinonim cu reluarea temelor şi chinul uniformei mult prea apretate. Un an trecuse, copilăria se îndepărta din ce în ce mai mult şi, cumva, copilul din mine ştia că nicicând nu-i va fi mai bine. 

Pedeapsa şi morala

Nu-mi plac pedepsele. Probabil nu sunt singura :)... Ori de cîte ori sunt pedepsită, indiferent dacă am fost sau nu vinovată, îmi aduc aminte de copilărie.  Mama, de cîte ori mă pedepsea - de regulă, fiindcă îi răspundeam, se pare că asta este boroboaţa supremă pe care o poate face un copil - , îmi spunea, invariabil, "Să ştii că pe mine mă doare mai tare decît pe tine". Nu-mi aplica niciodată corecţii corporale, cred că vreo două, trei palme sunt tot ce am luat de la ea, dar, frate, rău mai usturau pedepsele ei! Şi morala mă durea mai îngrozitor decît orice bătaie. Nu înţelegeam atunci de ce mă mai pedepseşte, dacă tot o doare mai rău pe ea?! Şi, sincer, nici acum nu înţeleg. Fiindcă eu am fost genul de copil pe care îl apăsa conştientizarea propriei greşeli. Mă durea mai mult să ştiu că am supărat-o pe mama, decît faptul că-mi interzicea să citesc vreo săptămînă şi, credeţi-mă, asta, pentru mine, chiar era pedeapsă! Practic, scopul pedepsei era atins încă dinainte de aplicarea ei, fiindcă mie, doar văzînd-o mîhnită, mi se înecau toate corăbiile. Ar fi fost suficient să-mi spună că am supărat-o, să-mi arate că mîhnirea ei e izvorîtă din faptele mele. Aşa, pedepsele nu făceau decît să mă îndîrjească, pînă la finalul lor uitam de regulă de ce le primisem. Şi, evident, greşeam iar. Pînă într-o zi, cînd mama a realizat că sunt prea mare ca să mă mai pedepsească şi mi-a spus-o, adăugînd: "Dar ar trebui să-ţi fie ruşine că m-ai supărat!". Şi mi-a fost.

A fost

Timpul nu ne schimbă, e o iluzie
Cu care ne îmbrâncim regretele
În debaraua plină de schelete
A lui „a fost”. Confuzie!

Nu devenim mai buni, în anii copţi
Nici înţelepţi peste măsură
Ci doar ne amintim, cu ură
Vechi şi pierdute tinereţi.


Ne roade pizma, o simţim la os
Ciuda ne amărăşte existenţa
Iar timpul nu-şi găseşte rost
Nici inima cadenţa.

La tineri ne uităm chiorâş
Ne doare frăgezimea lor
Şi pasul drept şi gândul clar
Şi, evident, că iubesc iar.

Cine se teme de foşti/foste?

O discuţie cu Ada mi-a readus în minte nişte dureri mai vechi şi un snop de întrebări cărora nu mi-au ajuns încă anii să le găsesc un răspuns valabil. Cât de multe trebuie să ne temem de foşti/foste? Ai noştri/ale noastre, ale lui/ale ei...

Când intrăm într-o relaţie nouă, avem un bagaj. Indiferent că tocmai am fost puşi pe liber sau am "concediat", la rându-ne, iubirea anterioară, avem o moştenire grea. Suntem tentaţi (a se înţelege că folosesc pluralul masculin pentru a-i include astfel în discuţie şi pe cititorii mei de acest gen) să căutăm în perechea prezentă defectele celei trecute - nu cumva, Doamne fereşte, să recidivăm în greşeală, că asta e prostie. Dacă ne-am fript anterior, devenim precauţi, ceea ce este de înţeles, dar uneori chiar răi, cinici, dispuşi să emitem generalităţi de genul "toate femeile/toţi bărbaţii sunt la fel" etc. Dacă am dat papucii, privim noua relaţie cu ochi critic, căutând tocmai acele chestiuni care ne-au determinat să rupem legătura anterioară. Bine, poate nu toată lumea face asta, poate unii o facem, dar fără să ne dăm seama. Esenţial este că, şi atunci când foştii/fostele nu mai intervin fizic în noua relaţie, o fac oricum, prin propriile noastre experienţe pe care le-am împărtăşit cu ei/ele. Întrebarea pe care mi-am pus-o mereu era cum să fac astfel încât influenţa fostei/fostului să fie cât mai mică. Cum să procedez ca să nu suflu şi-n iaurt după ce m-am fript cu ciorbă? Cum să pun punct şi s-o iau de la capăt fără să uit ce-am trăit, dar făcând distincţia clară între trecut, prezent şi viitor?