Nemţeşte sau cavalereşte, cum plătim consumaţia la întâlnire?

Tot văd în ultima perioadă comentarii în mediul on-line, atât de la bărbaţi, cât şi de la femei, referitoare la "zgârcenia la întâlnire". Cu alte cuvinte, fetele se plâng că bărbaţii nu achită nota, nu plătesc taxiul etc, iar aceştia se plâng că, pe de o parte, femeile vor să fie independente şi tratate ca atare, dar nu vor să împartă şi cheltuielile la întâlnire. Chestiunea poate părea meschină şi, până la un punct, chiar este, fiindcă, în situaţia în care chiar îţi place cineva, găseşti modalităţi să treci peste această neplăcere şi să transformi relaţia cu persoana respectivă într-una reuşită, indiferent cine plăteşte sucul.
Personal, am sentimente amestecate despre acest subiect. Nu înţeleg de ce trebuie ca o persoană cu care ieşi în oraş (atenţie, nu te-ai mutat împreună, nu îţi plănuieşti viitorul şi nu îţi alegi şervetele de bucătărie cu ea/el) să plătească pentru tine. Şi nu înţeleg de ce contează dacă persoana este bărbat sau femeie. Din punctul meu de vedere, dacă eu nu te invit în oraş cu specificaţia "fac cinste", "eşti invitata mea la teatru/film/etc", nu trebuie să te aştepţi să plătesc. Dacă spun una dintre formulele de mai sus, ştiu că am bani suficienţi ca tu să poţi mânca nisetru şi bea Moet Chandon, dacă asta vrei. Dacă nu, plăteşte fiecare ce consumă, dacă nu ai sau nu am bani prea mulţi, spunem din start "Eu cam atât pot cheltui astăzi", nu mi se pare o chestiune jenantă, ci o sinceritate necesară.
Încă de mică, nu am avut o educaţie tradiţională şi patriarhală. Tatăl meu, un om cu mult bun simţ şi cu picioarele pe pământ, mi-a spus mereu că îmi dă el bani (asta pe vremea când nu munceam, desigur) pentru orice vreau, nu am nevoie să îmi plătească nimeni prăjitura şi sucul etc. Singura dată când nu l-am ascultat, lăsând un bărbat mai mare de vârstă, care lucra şi avea un venit confortabil, să îmi plătească şi mie consumaţia, care consta exact din prăjitură şi suc, de vreo câteva ori, mi-a reproşat ulterior că "a cheltuit bani cu mine". Drept pentru care i-am făcut frumos un mandat poştal cu banii respectivi şi nu am vrut să mai aud vreodată de el.
Dacă formezi deja un cuplu, lucrurile se schimbă, sunt perioade şi perioade, situaţii şi situaţii. Nu are importanţă cine câştigă mai mult, dacă ambii parteneri trag căruţa relaţiei în aceeaşi direcţie. Nu mai există "al meu" şi "al tău", cheltuielile importante se fac de comun acord şi asta e. Dar să pui accent pe starea materială a unei persoane cu care ai ieşit de câteva ori în oraş, mi se pare de prost gust. Şi, sincer, să fiu în locul persoanelor de care vorbiţi aşa, nici nu aş vrea să ies cu voi.

Pedeapsa şi morala

Nu-mi plac pedepsele. Probabil nu sunt singura :)... Ori de cîte ori sunt pedepsită, indiferent dacă am fost sau nu vinovată, îmi aduc aminte de copilărie.  Mama, de cîte ori mă pedepsea - de regulă, fiindcă îi răspundeam, se pare că asta este boroboaţa supremă pe care o poate face un copil - , îmi spunea, invariabil, "Să ştii că pe mine mă doare mai tare decît pe tine". Nu-mi aplica niciodată corecţii corporale, cred că vreo două, trei palme sunt tot ce am luat de la ea, dar, frate, rău mai usturau pedepsele ei! Şi morala mă durea mai îngrozitor decît orice bătaie. Nu înţelegeam atunci de ce mă mai pedepseşte, dacă tot o doare mai rău pe ea?! Şi, sincer, nici acum nu înţeleg. Fiindcă eu am fost genul de copil pe care îl apăsa conştientizarea propriei greşeli. Mă durea mai mult să ştiu că am supărat-o pe mama, decît faptul că-mi interzicea să citesc vreo săptămînă şi, credeţi-mă, asta, pentru mine, chiar era pedeapsă! Practic, scopul pedepsei era atins încă dinainte de aplicarea ei, fiindcă mie, doar văzînd-o mîhnită, mi se înecau toate corăbiile. Ar fi fost suficient să-mi spună că am supărat-o, să-mi arate că mîhnirea ei e izvorîtă din faptele mele. Aşa, pedepsele nu făceau decît să mă îndîrjească, pînă la finalul lor uitam de regulă de ce le primisem. Şi, evident, greşeam iar. Pînă într-o zi, cînd mama a realizat că sunt prea mare ca să mă mai pedepsească şi mi-a spus-o, adăugînd: "Dar ar trebui să-ţi fie ruşine că m-ai supărat!". Şi mi-a fost.

Garou pentru hemoragia reproşurilor

Într-o lume ideală, oamenii ar putea să se despartă fără ca asta să însemne, automat, un război pe viaţă, declarat sau nedeclarat. Ar putea să ajungă la concluzia că nu se mai poate, că a murit iubirea, că traiul în cuplu nu mai merge, pur şi simplu, şi să decidă, frumos, civilizat, că gata. Închidem capitolul. Mergem, fiecare, pe drumul propriu.

În realitate însă, despărţirile sunt hâde, dor, te seacă la inimă, te frig la ficaţi. Nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să mă despart prieteneşte şi-atunci, e drept, nu iubisem. În rest, rupturile s-au lăsat cu hemoragii serioase. De cuvinte, de plânsete, de reproşuri, de rugăminţi. N-a fost dată, indiferent cine decidea sfârşitul relaţiei, să nu-mi doresc, sincer, o atitudine civilizată. De cele mai multe ori, n-a putut celălalt s-o aibă, dar, recunosc, mi s-a întâmplat să nu pot nici eu. Am simţit că mor dacă nu-i arunc în faţă toate greşelile, făcute, dar şi închipuite, toate ticurile, toate defectele, culminând cu "Nu m-ai iubit! Dacă m-ai fi iubit, ai fi..." De fapt, nu-i aşa. Iubirea e o stare de graţie, nu o condiţie. Sau aşa ar trebui să fie.

Mi s-a întâmplat să văd, prin ţări mai străine, părinţii divorţaţi şi recăsătoriţi care luau parte la nunta fiului/fiicei. Calm, frumos, civilizat, chiar dacă ruptura de cu mulţi ani în urmă se lăsase şi ea cu ţipete şi veselă distrusă. Am început să văd aşa ceva şi pe aici, dar mult mai rar. La noi, despărţirea cuplului presupune o ştergere completă a perioadei comune: se aruncă lucruri dobândite împreună sau care ne amintesc de celălalt, se distrug fotografiile şi scrisorile (sau, mai modern, se şterg SMS-uri şi mesaje de e-mail), se renunţă la prietenii comuni, aproape întotdeauna obligaţi să aleagă cu cine "rămân", de parcă ar fi copii cărora li se dispută custodia. Dacă mai sunt la mijloc şi copii pe care ambii îi vor, bâlciul e complet. Intervin soacre, cumnate, dădace, prietene, se demonstrează, pe rând, că fiecare părinte e un monstru, după care se duelează, pe bani mulţi, avocaţii. Şi la urmă, scapă cine poate...

Nu-mi plac despărţirile, de niciun fel. Dar sunt inevitabile, clar. Cât de norocos ar trebui să fii în viaţă (sau nenorocos, până la urmă?) ca să nu treci prin niciuna? Şi dacă tot nu se poate fără ele, aşa de greu ar fi să le consumăm măcar cu demnitate? Să găsim un garou cu care să oprim hemoragia reproşurilor, a amărăciunii, a tuturor inutilităţilor care însoţesc despărţirile noastre?