Cât de mult contează contextul mediatic

 

Reprezentarea persoanelor non-heteronormative în media şi operele de ficţiune poate părea un subiect puţin important, mai ales într-o societate ca a noastră, unde acceptarea la scară largă şi adaptarea legislaţiei mai au încă drum lung de parcurs. Realitatea este însă că aceste aspecte rămân strâns legate, apariţia şi dezvoltarea primului determinând în mare măsură generalizarea celui de-al doilea. 

De ce este important, mai ales în adolescenţă şi prima tinereţe să te poţi identifica, în media, în filme şi seriale TV, în cărţi, cu persoane de aceeaşi orientare sexuală cu tine? În primul rând, fiindcă a recunoaşte la altcineva, fie el/ea un personaj de ficţiune, stări sufleteşti, impulsuri, reacţii cu care ne confruntăm este important pentru a ne ajuta să ne definim propria relaţie cu sexualitatea. În al doilea rând, chiar dacă viaţa nu e ca în filme, a vedea cum altcineva reacţionează într-o situaţie dată te poate ajuta să faci faţă, la rândul tău, atunci când viaţa nu te tratează cu blândeţe. Şi, să fim sinceri, viaţa nu e aproape niciodată uşoară pentru persoanele gay. Nu doar fiindcă ambientul social este ostil, nu doar fiindcă îţi poţi pierde locul de muncă şi dacă eşti doar un suporter declarat al comunităţii, ci şi, mai ales, fiindcă propriile conflicte interioare îţi afectează, de cele mai multe ori, echilibrul mental. 

Este dificil să reconciliezi o educaţie religioasă, de exemplu, cu traiul într-un cuplu cu o persoană de acelaşi gen, mai ales dacă aceasta nu a avut acelaşi ambient familial şi nu este la fel de religioasă. 

Este dificil să îţi vezi unitatea familială ca pe o "familie normală", dacă ai fost îndoctrinat că familia înseamnă copii şi, din cauza situaţiei sociale în care trăieşti sau, pur şi simplu, pentru că nu îi doreşti, nu ai aşa ceva. 

Este dificil să te vezi pe tine însuţi ca pe un adult funcţional şi care este util sieşi, familiei, prietenilor şi societăţii, în ansamblu, dacă explicaţia celorlalţi pentru absenţa unui partener (fie pentru că acesta este ţinut ascuns sau, pur şi simplu, nu a fost încă găsit) este că "mai copilăreşti" şi nu eşti gata să îţi asumi responsabilităţi, că eşti "răsfăţat şi e greu să se înţeleagă lumea cu tine".

Acestea sunt doar câteva motive pentru care este important nu doar să existe modele, dar şi ca ele să fie vizibile, atât pentru comunitatea LGTBQIA, cât şi pentru suporteri, pentru oponenţi şi pentru societate în general. Să afle că solistul lor preferat este gay poate fi o lovitură pentru părinţi, dar, în acelaşi timp, poate să le strecoare în minte ideea că nu e chiar atât de rău, până la urmă, că şi copilul lor poate avea succes, poate deveni "cineva", poate să funcţioneze în societate. Dacă, la o vârstă mai mare, acceptarea familiei sau a societăţii devine mai puţin apăsătoare, mai ales fiindcă independenţa financiară ajută la construirea unei fortăreţe intime, în adolescenţă, când transformările naturale fac dificilă coabitarea cu părinţii şi dezvoltarea firească a identităţii, posibilitatea de a evada în ficţiune sau de a vedea în media că viaţa ca persoană non-heteronormativă înseamnă mai mult decât respingere şi ură este cu atât mai importantă. 

Ruşinea n-are loc în dormitor (sau bucătărie, living, terasă, debara, baie etc)

Cred că nimic nu mă nedumereşte mai tare, la capitolul inhibiţii umane, decât acelea care intervin, în cele mai nepotrivite momente, între doi oameni şi un număr finit de pereţi - atenţie, fără camere pornite sau chestii din astea. Nu înţeleg cum poate să încapă, între doi adulţi - indiferent de sexul lor, în toate combinaţiile posibile - ruşinea în materie de preferinţe sexuale, poziţii, senzaţii, ce ştiu eu, orice are legătură cu sexul şi cu plăcerea aferentă. 

Pot înţelege că au încercat ceva şi nu le-a plăcut, clar, nu mai vor. Pot înţelege chiar că nu vor să încerce un alt ceva fiindcă ori nu le spune nimic (bun :D), ori chiar le repugnă. Dar să nu faci o chestie pe care până la urmă admiţi că ţi-ai dori-o din cauză că ţi-e ruşine de partener/parteneră, asta nu pot să pricep. Adică, nu ştiu, mă depăşeşte. Se presupune că, dacă ai ajuns într-o situaţie intimă cu cineva, clar îţi place persoana, te simţi suficient de în largul tău ca să te dezbraci, să te priveşti, să te pipăi şi să urli "Este!". Păi şi atunci, de unde şi până unde ruşinea, cum apare ea, ce mecanisme o declanşează? Cum faci distincţia între o poziţie şi alta, de exemplu, şi spui că una e ok, dar pe cealaltă ţi-e ruşine să o practici? Înţelege cineva cum funcţionează chestia asta? Că, să mor eu, mi-ar plăcea şi mie să ştiu, până nu-s prea bătrână ca să-mi mai pese.

Orlando

L-am văzut abia acum, dar mi-a plăcut. Mult. E straniu, dar frumos.

Primul sărut

Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici

Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

Leap of faith

Câteodată, nici nu știu ce e mai rău: faptul că am acceptat destul de târziu că-mi plac femeile sau că, acum, trebuie să conving uneori oamenii că-mi plac. Poate părea amuzant, dar nu e. Pentru că știi că ești gay așa cum știi că iubești: pur și simplu, știi. Asta dacă ești destul de puternic să ți-o recunoști. Uitându-mă în urmă, nu regret nimic din ceea ce a fost viața mea. Dar mi-aș dori, uneori, să nu mai fiu nevoită să-mi justific alegerile de acum doar fiindcă, în trecut, am făcut altele nu tocmai fericite. E drept că alegerile noastre ne definesc, iar oamenii din jur ne judecă în conformitate cu imaginea pe care și-au făcut-o despre noi, imagine la crearea căreia, desigur, contribuim din plin. E greu să-i ceri cuiva să aibă încredere deplină în tine când tu însuți n-ai excelat la capitolul ăsta. Dar, sincer, cred că tuturor ne-ar prinde bine, măcar din când în când, a leap of faith. În ceea ce-i privește pe ceilalți, dar, mai ales, pe noi înșine.

Abandon

Îţi simţisem privirea toată seara. Mă urmăreai, aparent linişţită, cu un zâmbet în colţul gurii, dar ştiam că era mult mai mult în ochii tăi decât ar fi observat privitorul neavizat. Îi simţeam cercetându-mă, de parcă atunci m-ai fi văzut prima oară, înregistrând cu atenţie şi interes fiecare detaliu. Roşeam uşor când îţi simţeam privirea întârziind asupra decolteului (ca de obicei, ţi se părea puţin prea adânc, dar, chiar în momentul acela, nu te-ai fi plâns de asta) şi ştiam că îmi observi obrajii luând foc. Ceilalţi nu ştiau de ce, tu însă da. Iar eu eram conştientă că intenţionat mă mănânci din priviri, tocmai fiindcă ştii că mă fâstâcesc, dar îmi şi place, în acelaşi timp. Îţi surprindeam din când în când câte un zâmbet ghiduş, dar plin de dorinţă şi mă încălzeam toată la căldura surâsului tău şi la gândul care-i dăduse naştere. La un moment dat, ţi-ai scos telefonul şi mi-ai trimis un mesaj: "Du-te şi scoate-ţi chiloţii!". Am roşit puternic, aveam impresia că toată lumea ştie ce aveam să fac, dar m-am dus la toaletă şi i-am scos, rămânând apoi toată seara goală parcă, tocmai fiindcă ştiam că te gândeşti la pizda mea udă, înnebunită şi atunci, ca întotdeauna, după tine.
Erai ciudat de calmă când am plecat, ca şi când ai fi uitat amănuntul, dar, deşi aş fi vrut să mergem pe jos, m-ai urcat în primul taxi şi am ştiut atunci, fără echivoc: mă voiai. Repede. M-am udat din nou, instantaneu şi mi-am strâns genunchii, iar tu ai sesizat mişcarea şi m-ai privit lung, ţi-am simţit privirea arzându-mă parcă, deşi abia te puteam vedea, în penumbră. Pe scara blocului, mi-ai luat poşeta şi haina, eram uşor năucă, nu înţelegeam ce vrei să faci. Cu mâna cealaltă m-ai tras după tine pe scări, în viteză. Ai descuiat uşa şi m-ai băgat înăuntru, aruncând tot pe jos, mai departe de noi. M-ai zdrobit de uşa, acum închisă, care punea o barieră protectoare între noi şi lume. Îmi prinsesem mâinile sub mine şi mă zbăteam să scap, să te pot îmbrăţişa, dar nu m-ai lăsat, îmi ţineai capul în palme şi mă sărutai, poruncitor, cotropitor, aproape nu mai aveam aer! Mi-ai ridicat fusta, ştiai că sunt goală sub ea, şi ai intrat tare în mine, cu trei degete, adânc şi violent, făcându-mă să ţip! Şi m-ai avut aşa, în picioare, îmi simţeam fundul izbindu-se de tăblia rece a uşii, îmi
ridicasem un picior pe tine, ca să poţi intra mai adânc în pizda mea şi te încurajam, printre gemete: "Ia-mă, ia-mă, sunt a ta, iubito, a ta, a ta!". Şi am fost. Atunci, ca de fiecare dată. Complet abandonată ţie. Aşa cum îţi place. Şi aşa cum îmi place.

Foame

Karam: Erotica

     Ne era foame una de alta, o foame profundă, dureroasă aproape. Aveam nevoie să fim una în cealaltă, sălbatic, fără preliminarii, fără complicaţii. O simţeam în pasul tău, brusc mai rapid, ca şi când ai fi vrut să înghiţi restul de drum şi să mă duci mai repede înauntru. La adăpost de priviri indiscrete, aveai să mă ai repede, în picioare, lângă uşă, ca de-atâtea alte ori. O ştiam, o citeam în privirea ta.
    Îmi spuneai cu totul altceva, povesteai despre drum, despre o cucoană prea parfumată şi excesiv de vulgară care te terorizase tot drumul, dar ochii tăi îmi spuneau exact ce urma să mi se întâmple. Îmi tremurau deja genunchii, mi se uscase cumplit gura, ardeam să mă săruţi, să mă ai, să scâncesc în braţele tale, să mă cutremur în mâinile tale, să urlu de plăcere cu pizda înfiptă în limba ta! Dacă prima dată când ne-am văzut, tremurasem fiindcă nu ştiusem la ce să mă aştept, acum tremuram fiindcă ştiam. Ştiam exact cum mă faci să mă simt, ştiam exact cât de mult îmi place să mă fuţi, tare, adânc, până la capăt, până nu mai simt nimic din mine decât plăcerea imensă din centrul meu, crescând, copleşindu-mă, supunându-mă ţie complet...
   Pe ultimii metri, înainte de a intra în casă, am fugit, aproape, m-ai prins de mijloc pe scările întunecate şi m-ai sărutat adânc, m-ai muşcat până la sânge, îi simţeam gustul uşor sărat, amestecat cu al tău. Aproape nu mai aveam suflu când mi-ai dat drumul, cu greu mă ţineam pe picioare şi, când am intrat în casă, m-am sprijinit de perete, cu capul lipit de piatra rece, şi te-am tras în braţele mele. Ţi-am desfăcut haina şi mi-am strecurat mâinile reci pe sub bluza tare, voiam să-ţi simt căldura, să-ţi simt pielea, să ştiu, fără urmă de dubiu, că eşti acolo. Ai tresărit şi m-ai strâns şi tu, sărutându-mă iar şi iar, ni se loveau dinţii aproape, atât eram de încleştate! Mi-ai ridicat cu o mână fusta şi, dintr-o mişcare, ai intrat în mine adânc, tare, ca şi când n-ar mai fi fost timp. Nici timp de întrebări, nici de încercări, nici de aşteptare. Am gemut surd, icnind la fiecare mişcare a ta, mă simţeai tremurând, îmi muşcam buzele ca să nu ţip, deşi aş vrut, aş fi vrut să ţip tare, necontrolat, aşa cum o fac mereu atunci când mă termini, când mă aduci în pragul nebuniei, ca să mă ridici apoi peste el şi să mă prinzi în braţe, de partea cealaltă! Nu puteam, însă, cumva, în momentul acela, simţeam că trebuie să tac, să mă mişc doar cu tine odată, în ritmul tău, primindu-te în mine fără rezerve. Şi te-am lăsat să mă ai, tare, sălbatic, să te pierzi în mine în timp ce mă făceai să mă pierd. Complet, total, până la capăt! Cum ne place nouă, iubito...  Am terminat aproape fără sunet, tremurând însă necontrolat şi strângându-ţi degetele adânc în mine, cu sucul curgându-mi fierbinte peste ele, copleşindu-te. Te-am privit în ochi şi ţi-am şoptit, cu un zâmbet: "Ştii ce, iubire? Mai vreau!Ce zici, mai primesc?"

Simţuri şi sensibilităţi

Mă gândeam, deunăzi, care sunt mecanismele interioare care ne determină să reacţionăm uneori extrem de disproporţionat la întrebările legate de sex. La discuţiile privitoare la viaţa sexuală sau orice informaţii care au legătură cu acest sector al existenţei noastre, atât de important, totuşi atât de tabu, de cele mai multe ori. Şezând eu şi cugetând, am identificat câteva motive pentru care considerăm că e mai bine să nu vorbim despre sex:
1. Puţini interlocutori înţeleg ideea de ipotetic, de discuţie de principiu, de explorare curioasă a erotismului. Aproape automat, abordarea oricărui aspect sexual va presupune o etichetare. Cu alte cuvinte, nu poţi vorbi despre practici sado-masochiste sau jocuri cu urină fără să se presupună că le practici sau, în cel mai bun caz, intenţionezi să o faci.
2. Chiar şi categoria persoanelor care nu vor presupune automat că, fiindcă eşti curios să afli mai multe despre sadism, ai de gând să devii un sadic, prezintă riscuri din cu totul altă perspectivă: din ea fac parte şi persoane care vor lua discuţia drept un avans, pornind de la ideea că vrei să faci sex cu ele/ei. Iar asta riscă să dea naştere la neînţelegeri.
3. Cei mai mulţi dintre oameni vor reacţiona absolut aiurea: ori vor mima un şoc pe care dealtfel nu-l simt, ci sunt mai degrabă curioşi să vadă cum gândeşti, dar cum ar putea, Doamne fereşte, s-o recunoască? ori vor fi cu adevărat şocaţi şi îşi vor modifica părerea despre tine, pe principiul: "Credeam că e om serios şi ia uite la ce-i stă gândul!".

Cred că acestea sunt şi motivele pentru care, chiar în intimitate, evităm sau amânăm uneori discuţiile despre sex. Am auzit la cineva un comentariu care m-a năucit, pur şi simplu: "Dacă merge bine, nu-i nimic de discutat, dacă nu merge, oricum plec, nu discut!". Ceea ce m-a lămurit de ce sunt atâtea femei care n-au avut niciodată orgasm. Şi de ce sunt atâţia bărbaţi nemulţumiţi. Şi, în general, de ce sunt atât de mulţi oameni pur şi simplu nefericiţi.