E timpul să vii acasă

Mi-e dor de vacanţă, de soare, de mare, de tine. Mi-e dor să nu mă mai îngrijorez pentru nimic. Măcar o zi vreau, măcar un răgaz de o oră între două veşti rele. Mi-e dor să alergăm după câine prin parc şi să râdem în hohote, să spui că plăcinta mea nu se poate mânca, dar să mănânci, totuşi, jumătate de bucată, de dragul meu. Mi-e dor să-mi critici cafeaua şi să te strâmbi, dar să mai ceri o ceaşcă. Mi-e dor să nu mai sune ceasul a plecare şi să nu mă mai tem pentru orice lucru pe care nu-l pot controla şi care oricum se întâmplă dacă e să se întâmple. Am renunţat să mai cred că voi fi vreodată atât de înţeleaptă încât să nu mă mai tem pentru mâine, dar mâine sună parcă mult mai puţin înfricoşător cu tine în el. 

Nu mai vreau lucruri. De fapt, mi-ai promis că mă ajuţi să mai renunţ la unele dintre cele pe care deja le am şi asta mă eliberează de greutatea deciziei proprii. Vreau amintiri comune, vreau chestii împărţite, oricât de banale ar fi ele - de-abia aştept baloanele de săpun cu forme :) şi mai vreau să plouă liniştit, ca azi, dar să putem să ne bem cafeaua pe balcon, ferind-o de labele din ce în ce mai mari ale periculosului nostru copil cu blană. E timpul să vii acasă. Şi să stai.

Wish you were here

Nu ştiu nici măcar dacă iubirea mea e de ajuns. Să te ţină lângă mine, să străbată mările, să depăşească munţii. Ştiu doar că ajunge la tine fiindcă, atunci când o simţi, îmi zâmbeşti. Iar când îmi zâmbeşti, mi se deschide lumea întreagă, nimeni şi nimic nu îmi mai stă în cale, toate puterile cerului şi pământului nu m-ar ţine departe. Am învăţat că, de fapt, te ţine lângă mine faptul că mă iubeşti tu. Iar asta e într-adevăr o binecuvântare. Dimineţile în care te aud sunt mereu albe, chiar dacă nopţile n-au fost. Dimineţile în care te ating sunt mereu roz, mai ales dacă nopţile au fost albe. Nu pot să-ţi cer mai mult decât pot să-ţi dau, dar cu siguranţă nu pot accepta mai puţin. Asta m-ai învăţat tu, că am dreptul la fericire la fel cum am dreptul la respiraţie. Şi că, pentru a fi fericită, trebuie să fiu iubită atât de mult cât iubesc. Dacă balanţa asta chiar se menţine, probabil că iubesc foarte mult, fiindcă mă simt iubită până peste orizontul posibil la care speram. Happy Valentine's  Day, my sweetheart! Wish you were here!

Plecările, sosirile...

      Niciodată nu mi-au plăcut gările. În copilărie, cînd toţi erau fascinaţi de trenuri, cînd stăteau băieţii cu orele la gardul triajului, urmărind manevrele, eu le întorceam spatele. Nu-mi plăceau trenurile. Cumva, deşi le asociam cu vacanţele, cu taberele, cu libertatea dată de lipsa cursurilor, ştiam, încă de atunci, că ele însemnau despărţire. Mă întristau mereu trenurile, cu ţignalul lor ascuţit, cu zgomotul specific al roţilor şi al uşilor închise, în spatele cărora zăreai mereu cîte un un obraz înlăcrimat. 

      De-a lungul anilor, am avut experienţe plăcute cu trenurile: conversaţii delicioase, cîteodată, mereu altfel de oameni pe care să-i studiez, ba chiar, din complicitatea aşteptării unui tren care nu mai venea mi s-a născut o prietenie. Dar, cumva, m-am temut mereu de ele: să nu plece fără mine, în cel mai nepotrivit moment, să nu se strice, iarna, în mijlocul cîmpului, al pustiei, aşa cum mi se părea mereu nesfîrşita Cîmpie a Bărăganului, să nu fie în ele prea frig sau prea cald, prea aglomerat sau, dimpotrivă, pustiu. Totuşi, pînă acum, nu ştiam exact de ce am, faţă de trenuri, sentimente atît de amestecate. Acum ştiu, iubito, acum ştiu... Ele mi te aduc şi mi te iau, ele mă duc lîngă tine şi apoi mă smulg de lîngă tine. În ele trăiesc bucuria nemaivăzută a aşteptării momentului în care te voi revedea, tot în ele, agonia încă unei despărţiri (iată ceva la care niciodată n-am să fiu bună, să nu mi-o iei în nume de rău!). Le iubesc şi le urăsc în egală măsură. Dar am nevoie de trenuri, iubito... Fiindcă am nevoie să ajung mereu la tine.

Mi-e dor şi doare...

Mi-e dor şi doare, dor şi doare... Sigur ştiţi cu toţii melodia! Mă gândeam, să fie oare o coincidenţă că în limba noastră aceste două cuvinte au formă atât de apropiată? Există dor fără durere? Nu. De aceea e şi intraductibil cuvântul acesta atât de cunoscut nouă, atât de prezent în vieţile noastre, atât de des găsit pe buzele noastre, pronunţat mereu cu un oftat dureros de dulce. Aş vrea să nu mă mai doară? Nu, iubito, n-aş vrea...