Am nopţile mele când nu dorm. Le-am avut de copil, nu le iubesc, dar m-am împrietenit, cumva, cu ele. Le respect puterea de a mă ţine trează, mai ales când e lună plină. Aşa că iau o carte sau mă uit la seriale uşurele, poliţiste, cu ceva ştiinţă amestecată pe acolo, suficient de complicată, în varianta lor americănească fără subtitrare-pirat, încât să nu mă mai pot gândi la altceva. Fiindcă, ştiu eu bine, încă de la vreo câţiva anişori, lipsa somnului şi întunericul nasc monştri.
Copil fiind, îmi imaginam că i-a omorât cineva pe ai mei. Habar nu am de ce, poate că văzusem vreun film vechi cu cowboy la televizor, cert este că vedeam scenariul cu ochii minţii şi totul mi se părea extrem de real. Drept pentru care mă duceam tiptil la ei în dormitor, să văd dacă mai sunt. Şi erau. Şi - mulţumesc frumos pe această cale mami şi tati - nici nu făceau oareşce, ci dormeau disciplinat, că a doua zi se duceau la slujbe.
Când am crescut, insomniile ori îmi răpeau, pe rând, cei mai buni prieteni - dragii mei, numai eu voi şti pe câţi dintre voi v-au îmbolnăvit de leucemie insomniile mele (da, văzusem Love story şi făceam proiecţii bizare, asta e) - ori mă despărţeau, din motive apocaliptice, de iubit/iubită. Adormeam de regulă spre dimineaţă, complet stoarsă.
De la o vreme însă, insomniile mele sunt mult mai rare. Şi, atunci când apar, motivul e unul "de bine" - tu ştii, minune :) - iar efectele nu mai sunt catastrofice. Chiar mi se face dor de insomniile mele, uneori. Mai ales vara, totuşi, când te poţi plimba noaptea pe străzi şi poţi visa şi... Hm, mai bine mă culc, iar visez cu ochii deschişi.