Eu sunt bine, merci :)

Mă întreba deunăzi cineva ce mai fac, dacă sunt bine. Binele, cred eu, e o chestiune relativă, depinde cu ce-l compari, la ce te raportezi. Dintr-un anumit punct de vedere - cel mai important, de fapt - sunt foarte bine: sunt iubită şi iubesc în aceeaşi măsură, sunt respectată şi apreciată, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fim sănătoase, eu şi jumătatea mea, atât. Chiar am avut noroc, sunt conştientă de asta, un noroc pe care, poate, am şi ştiut să-l încurajăm să se consolideze, să crească, să se transforme în mod fericit. Chiar cred că dragostea este o chestiune de alegere. Nu atât de alegere a persoanei potrivite, cât de alegere a aprofundării sentimentului: să te îndrăgosteşti poate fi, în anumite condiţii, uşor. Să iubeşti e mai greu, fiindcă ai nevoie de rezerve inepuizabile de răbdare, de compasiune, de empatie, de disponibilitate. Trebuie să fii tolerant, cu tine în primul rând, fiindcă toţi greşim, dar şi cu celălalt, care, şi el, are dreptul să greşească, fiind în acelaşi timp conştient că, orice s-ar întâmpla, ai să fii acolo, trăgând căruţa în aceeaşi direcţie.  E foarte simplu să aştepţi totul, nefiind capabil să dai totul. Dacă dăruieşti absolut tot ce poţi, zi de zi, n-are cum să iasă rău. Evident, nu spune nimeni să stai într-o relaţie care nu-ţi oferă ceea ce ai nevoie, dar nici să pleci la primul impas nu e chiar în regulă, asta dacă primul impas cu pricina nu se lasă cu bătăi sau insulte sau alte descreierări din astea. 

Ce vreau să spun, pentru aceia dintre voi care încă vă mai căutaţi jumătatea sau n-o căutaţi, dar speraţi în secret să vă descopere ea, este că dragostea învinge, până la urmă, dar trebuie ajutată. E nevoie de sacrificii, e nevoie de răbdare, de putere, dar, în primul rând, e nevoie ca ambii parteneri să ştie exact ce vor sau, măcar, ce nu vor. Nu spun că e uşor: unii dintre noi învaţă asta rapid, alţii după 30 de ani, alţii după 40, dar nu cred că e vreodată prea târziu să iubeşti, important este să vrei să faci pasul încrederii în celălalt şi în tine însuţi. Asta contează cel mai mult. 

Revenind la întrebarea din start, eu sunt bine, merci. Ceea ce vă doresc şi vouă :)!

You and I

two hearts

yours and mine

they make the music of the spheres

only the two of us can hear

two souls

yours and mine

intricatedly intertwined

we don not really know where one begins

because the other never seems to end

two minds

yours and mine

so thoughtfully alike and yet apart

reasoning and yelling at one's heart

not to love the other, it’s not fine

but we still do

because the mind

is nothing with no heart to write

the destiny’s intent or might.

Orlando

L-am văzut abia acum, dar mi-a plăcut. Mult. E straniu, dar frumos.

Homemade styling, homemade cocktail, tuna salad and earthquake

Stilistul mi-a spus, ultima oară când m-am tuns, că mi-ar sta bine cu două culori în păr. Evident, ideea era să le pună el acolo, dar eu am îndrăznit singură. Pentru că pot și am vrut și pentru că atunci când vreau și nu se poate fiindcă stilistul e pe tura cealaltă, e 12 noaptea, e duminică sau Paști, mereu, dar mereu se face cum vreau eu. Cu orice preț, am martori că am avut de multe ori breton aproximativ din cauza asta. 

Apoi, am vrut concert, deși nimeni nu voia concert, și m-am dus singură. Pentru că pot, pentru că am vrut și pentru că nu-mi pasă că se holbează tot barul la mine că de ce sunt singură în cârciumă. 

Azi, am vrut cocktail și nu aveam chef de ieșit, neapărat. Așa că am inspectat tot ce aveam prin casă, că era deja prea târziu pentru cumpărat chestii, da, fusesem azi la cumpărături și luasem o valiză de chestii, dar nu și cocktailurile alea deja făcute, în sticluțe drăguțe de jumătate și nici măcar sucurile necesare pentru a face cocktailurile - tăriile le am mereu, nu-i problemă. Am găsit una bucată portocală, una bucată grapefruit roz (pe care nu-l mănânc, fiindcă mie îmi place alb, da, e amar, știuu, dar tocmai de asta îmi place), sirop de vișine, vin alb dulceag și vodcă lemon. a ieșit un cocktail MI-NU-NAT, garantez. 

Cu salata nu e nicio poveste, pur și simplu o aveam făcută și am pus-o și pe ea la numărătoare, din categoria homemade :D.

P.S. Și ditamai cutremurul, cu siguranță fiindcă e Ora Pământului și eu scriu postări în loc să stau cu lumina stinsă, ca un om responsabil. 

Liz

A murit Liz Taylor. S-au închis pentru totdeauna cei mai frumoși ochi de femeie pe care i-am văzut pe ecran. Și, dincolo de cele 8 mariaje și nu știu câte zeci de intervenții chirurgicale, despre care dau acum amănunte toate agențiile de știri, eu una am să țin minte acești ochi și mintea absolut frumoasă a unei dive care a fost, înainte de orice, o actriță splendidă și un prieten adevărat. A luptat împotriva SIDA și a discriminării, iar pentru mine asta e deja destul.

Cât de invidioase sunt femeile - o discuţie

Discutam eu cu iubita despre femei. Mai exact, despre cât de capabile sunt ele (a nu se înţelege de aici că mă exclud din categorie :)) să admire deschis o altă femeie, o prietenă, o amică, o cunoştinţă, în fine, pe cineva de care nu sunt atrase (că asta e deja o altă discuţie). Şi eu am zis că nu sunt. Adică, să ne înţelegem, o femeie care va spune despre o alta că e frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă şi chiar crede ce spune e o raritate. În cel mai bun caz. De regulă, dacă spune asta, exagerează măcar la unul dintre capitole şi o ştie şi ea. Sau spune despre cealaltă că e frumoasă şi gândeşte "Ei, are nasul cam mare, da' în rest, merge". Ori zice că e deşteaptă dar, în sinea ei, "în niciun caz nu e de calibrul meu". Sincer, mie nici măcar nu mi se pare o chestie aiurea, fiindcă, până la urmă, e în noi toate o anumită formă de competitivitate, copios stimulată prin veacuri de necesitatea de a concura pentru supravieţuire, care ne determină, fie şi în subconştient, să le găsim defecte rivalelor. Dar, frate, eu una măcar recunosc, atât cât pot eu de cinstit, că nu admir aşa, fără rezerve, alte femei. Decât dacă sunt cele pe care le iubesc şi aici există nuanţe. În rest, da, o să-i spun unei prietene că îi stă bine cu o anumită culoare sau că îmi place tunsoarea ei cea nouă ori culoarea unghiilor, dar asta numai dacă e real. Dar n-o să-i spun nimănui (cu excepţia iubitei) "eşti splendidă". Nici măcar dacă este. Sau mai ales dacă este. 

Ce este femeia? - concurs pe blogul Terrei

Ce este femeia? - concursul de pe blogul Terrei, a început astăzi. Puteţi intra să mă votaţi pe mine, dacă v-a plăcut postarea mea din 8 aprilie, sau, evident, pe oricare dintre ceilalţi participanţi. Mulţumesc :)

Coup de foudre fashion style

De la postarea Cameliei, am picat pe gânduri: de fapt, ce fel îmi aleg eu hainele, care îmi sunt obiectele de vestimentaţie preferate, la ce nu pot, dar chiar nu pot rezista?

Să vedem: rochii chiar nu prea port. Nu că mi-ar displăcea total, dar mi se par constrictive: adică pantalonii, bluzele, fustele, vestele etc se pot schimba între ele, asorta diferit, combina în zeci de variante. O rochie e o rochie. Ştiu, or să mă mitralieze fashionistele în piaţa publică, dar chiar nu mă tentează, în magazine, rochiile. Am maximum trei de toate în garderobă, de obicei primite cadou, pe care le port foarte rar, mai ales dacă sunt din materiale ce trebuie călcate!

Rar mi se întâmplă să fac pasiuni pentru haine, dar, atunci când e cazul, mereu sunt veritabile coups de foudre. Îmi atrage atenţia o culoare într-o vitrină (şi,evident, magazinul e închis în momentul acela) sau văd o tăietură interesantă, o aplicaţie din alt material sau pur şi simplu îmi plac nasturii sau fermoarele :). Poate fi vorba despre o bluză, un tricou, o fustă, dar, cel mai adesea, e un pantalon sau un şal. Eh, aici e punctul nevralgic: ador şalurile şi eşarfele! Am nenumărate, dar mereu mai ochesc ceva nou, frumos, moale, cu dungi, cu flori, în degrade. În fine, e o nebunie, recunosc, dar e una aşa frumoasă :)! În plus, de-a lungul timpului, şalurile mele şi-au dovedit utilitatea: pe lângă înfăşuratul în jurul gâtului, ţin loc de pullover într-o seară mai răcoroasă de vară, înviorează rapid orice ţinută, transformă în mod miraculos o ţinută office într-una de cocktail. 

Ce este femeia?

Îl citam, în postarea mea de pe 8 Martie, pe Oscar Wilde, care spunea că "femeia este o creatură menită a fi iubită, nu înţeleasă". Şi totuşi, provocarea la un concurs cu titlul acestei postari (lansata de dra Terra) a fost irezistibilă. În consecinţă, iată ce cred eu.

Femeia este o piatră din albia unui râu de munte: frumoasă şi strălucitoare la ea acasă, îşi pierde din farmec dacă o transplantezi; rezistă la intemperii şi vicisitudini mai mari decât ne putem imagina, trec peste ea, asemenea apelor repezi, dureri şi nevoi - ale ei şi ale altora -, o fac să zâmbească - mai rar, din păcate - şi bucurii. Femeia este, în acelaşi timp, ca un vânt fierbinte din deşert - te poate usca, te poate goli de substanţă, te poate îngropa în umbra orgoliului ei, câteodată nemăsurat. Femeia poate fi şi oază de plăceri nebănuite, atingerea pe piele a unui şal de caşmir, roşul întunecat al unui surâs, căldura pielii şi mirosul nemaivăzut de după dragoste. Femeia e şi mamă, şi fiică şi soră şi iubită. E ori incredibil de rea, forfecând atitudini, gesturi, scăpări, greşeli, ori mama tuturor durerilor, aptă şi doritoare să ia pe umeri poverile lumii. Şi într-un caz, şi în celălalt, e femeie. Şi cu asta am spus tot ce pot. Fiindcă, despre femei, niciodată nu poţi spune tot.