Paşi mici

Uneori, sunt de ajuns nişte paşi mici, mici pentru a te simţi din nou om: o muzică minunată, prieteni, o lumină anume, izvorâtă din lumânări albe, gândul că există mâine, indiferent ce ar aduce cu el. Un mâine pe care nu-l ştii, pe care nu-l mai planifici, dar care promite mult tocmai pentru că nu trebuie să facă nimic. Doar să fie. Promisiunea unei zile pe plajă, începutul unei noi zile în care vei zâmbi fiindcă vrei, nu pentru că trebuie, certitudinea că, indiferent ce va fi, va fi bine. Doar fiindcă eşti tu. Tricouri noi cu mesaje haioase. Şi bere, multă bere, de ce nu?

Homemade styling, homemade cocktail, tuna salad and earthquake

Stilistul mi-a spus, ultima oară când m-am tuns, că mi-ar sta bine cu două culori în păr. Evident, ideea era să le pună el acolo, dar eu am îndrăznit singură. Pentru că pot și am vrut și pentru că atunci când vreau și nu se poate fiindcă stilistul e pe tura cealaltă, e 12 noaptea, e duminică sau Paști, mereu, dar mereu se face cum vreau eu. Cu orice preț, am martori că am avut de multe ori breton aproximativ din cauza asta. 

Apoi, am vrut concert, deși nimeni nu voia concert, și m-am dus singură. Pentru că pot, pentru că am vrut și pentru că nu-mi pasă că se holbează tot barul la mine că de ce sunt singură în cârciumă. 

Azi, am vrut cocktail și nu aveam chef de ieșit, neapărat. Așa că am inspectat tot ce aveam prin casă, că era deja prea târziu pentru cumpărat chestii, da, fusesem azi la cumpărături și luasem o valiză de chestii, dar nu și cocktailurile alea deja făcute, în sticluțe drăguțe de jumătate și nici măcar sucurile necesare pentru a face cocktailurile - tăriile le am mereu, nu-i problemă. Am găsit una bucată portocală, una bucată grapefruit roz (pe care nu-l mănânc, fiindcă mie îmi place alb, da, e amar, știuu, dar tocmai de asta îmi place), sirop de vișine, vin alb dulceag și vodcă lemon. a ieșit un cocktail MI-NU-NAT, garantez. 

Cu salata nu e nicio poveste, pur și simplu o aveam făcută și am pus-o și pe ea la numărătoare, din categoria homemade :D.

P.S. Și ditamai cutremurul, cu siguranță fiindcă e Ora Pământului și eu scriu postări în loc să stau cu lumina stinsă, ca un om responsabil. 

Cât din noi dăruim?

O discuţie recentă cu o femeie deşteaptă, pe care o salut şi pe această cale fiindcă ştiu că mă citeşte, m-a făcut să-mi pun nişte întrebări. Cât din noi suntem dispuşi să dăruim atunci când iubim şi, mai ales, ce aşteptăm în schimb? Am auzit adesea afirmaţia, uşor exagerată în opinia mea, "aş iubi-o fără să-i cer nimic, în taină şi-n tăcere, m-aş mulţumi să o văd, să o aud din când în când". Bine, de acord, sunt iubiri şi iubiri. Sunt oameni de care ne îndrăgostim fără speranţă, ştim din start asta, dar nu ne împiedică nimeni şi nimic să suferim pentru ei, să suspinăm după ei, deşi bieţii poate habar nu au că trezesc în noi atâtea emoţii.
Totuşi, să fim serioase, de la o vreme, parcă nu-ţi mai ajunge varianta cu "în taină şi-n tăcere"! Eu una, cel puţin, sunt mai degrabă genul care, vorba poetului, trebuie să pipăie şi să urle: Este! Nu mă mulţumesc la nesfârşit cu idealizarea iubitei, nici cu suspinele înăbuşite în pernă, deşi, să nu fiu înţeleasă greşit, au şi alea rostul lor. Şi mi se întâmplă şi mie, că om sunt şi eu! Dar, dincolo de asta, eu cred în clipele împărtăşite, la propriu. Clipe frumoase, reale, palpabile, şi nu mă gândesc aici la sex (deşi e important, chiar foarte important :)!), ci la plăcerea simplă de a bea o cafea împreună, pe o terasă sau acasă, în vârful patului, de preferat, de vedea împreună un film, de a citi, apoi comenta împreună o carte, de a povesti sau a asculta necazurile de la servicu (şi cine n-are din astea, ori minte, ori este extrem de norocos). Sau, nu ştiu, fiecăreia după cum îi place, de a face o plimabre, toamna, printr-un covor de frunze moarte, ori iarna, înfofolite până în vârful nasului, la ger de -25 de grade C. Sau de a merge într-un club, să dansezi până oboseşti sau la o petrecere cu prietenii sau într-un weekend la munte ori la mare. Lucruri simple, dar care contează şi pe care nu le poţi avea dacă te resemnezi să suspini în taină şi-n tăcere.
Eu cred că acelea care se mulţumesc cu atât ori nu pot să dăruiască şi le este, în consecinţă, teamă să ceară, la rându-le, atât cât şi-ar dori de la subiectul pasiunii lor ori poate, pur şi simplu, nu îndrăznesc să rişte, să iasă din carapace. Poate greşesc, dar eu cred că lumea e a celor îndrăzneţi, a celor care riscă, uneori chiar totul, pe o carte. Că pot şi pierde, e lucru dovedit! Dar ce bucurie imensă atunci când cartea se dovedeşte asul de treflă! Atunci când, printr-un gest de dăruire totală, se întâmplă (sau poate întâmplarea n-are nimic de-a face cu asta) să poţi fi fericită. Să poţi avea, din cealaltă, tot ceea ce ţi-ai dorit şi, uneori, chiar ceva pe deasupra. Eu una, cred că o asemenea şansă merită să dai tot. Fără rezerve, fără temeri. Pur şi simplu, oferindu-te.

Şi, drept îndemn, Edith Piaf şi al ei "Je ne regrette rien"