O discuţie recentă cu o femeie deşteaptă, pe care o salut şi pe această cale fiindcă ştiu că mă citeşte, m-a făcut să-mi pun nişte întrebări. Cât din noi suntem dispuşi să dăruim atunci când iubim şi, mai ales, ce aşteptăm în schimb? Am auzit adesea afirmaţia, uşor exagerată în opinia mea, "aş iubi-o fără să-i cer nimic, în taină şi-n tăcere, m-aş mulţumi să o văd, să o aud din când în când". Bine, de acord, sunt iubiri şi iubiri. Sunt oameni de care ne îndrăgostim fără speranţă, ştim din start asta, dar nu ne împiedică nimeni şi nimic să suferim pentru ei, să suspinăm după ei, deşi bieţii poate habar nu au că trezesc în noi atâtea emoţii.
Totuşi, să fim serioase, de la o vreme, parcă nu-ţi mai ajunge varianta cu "în taină şi-n tăcere"! Eu una, cel puţin, sunt mai degrabă genul care, vorba poetului, trebuie să pipăie şi să urle: Este! Nu mă mulţumesc la nesfârşit cu idealizarea iubitei, nici cu suspinele înăbuşite în pernă, deşi, să nu fiu înţeleasă greşit, au şi alea rostul lor. Şi mi se întâmplă şi mie, că om sunt şi eu! Dar, dincolo de asta, eu cred în clipele împărtăşite, la propriu. Clipe frumoase, reale, palpabile, şi nu mă gândesc aici la sex (deşi e important, chiar foarte important :)!), ci la plăcerea simplă de a bea o cafea împreună, pe o terasă sau acasă, în vârful patului, de preferat, de vedea împreună un film, de a citi, apoi comenta împreună o carte, de a povesti sau a asculta necazurile de la servicu (şi cine n-are din astea, ori minte, ori este extrem de norocos). Sau, nu ştiu, fiecăreia după cum îi place, de a face o plimabre, toamna, printr-un covor de frunze moarte, ori iarna, înfofolite până în vârful nasului, la ger de -25 de grade C. Sau de a merge într-un club, să dansezi până oboseşti sau la o petrecere cu prietenii sau într-un weekend la munte ori la mare. Lucruri simple, dar care contează şi pe care nu le poţi avea dacă te resemnezi să suspini în taină şi-n tăcere.
Eu cred că acelea care se mulţumesc cu atât ori nu pot să dăruiască şi le este, în consecinţă, teamă să ceară, la rându-le, atât cât şi-ar dori de la subiectul pasiunii lor ori poate, pur şi simplu, nu îndrăznesc să rişte, să iasă din carapace. Poate greşesc, dar eu cred că lumea e a celor îndrăzneţi, a celor care riscă, uneori chiar totul, pe o carte. Că pot şi pierde, e lucru dovedit! Dar ce bucurie imensă atunci când cartea se dovedeşte asul de treflă! Atunci când, printr-un gest de dăruire totală, se întâmplă (sau poate întâmplarea n-are nimic de-a face cu asta) să poţi fi fericită. Să poţi avea, din cealaltă, tot ceea ce ţi-ai dorit şi, uneori, chiar ceva pe deasupra. Eu una, cred că o asemenea şansă merită să dai tot. Fără rezerve, fără temeri. Pur şi simplu, oferindu-te.
Totuşi, să fim serioase, de la o vreme, parcă nu-ţi mai ajunge varianta cu "în taină şi-n tăcere"! Eu una, cel puţin, sunt mai degrabă genul care, vorba poetului, trebuie să pipăie şi să urle: Este! Nu mă mulţumesc la nesfârşit cu idealizarea iubitei, nici cu suspinele înăbuşite în pernă, deşi, să nu fiu înţeleasă greşit, au şi alea rostul lor. Şi mi se întâmplă şi mie, că om sunt şi eu! Dar, dincolo de asta, eu cred în clipele împărtăşite, la propriu. Clipe frumoase, reale, palpabile, şi nu mă gândesc aici la sex (deşi e important, chiar foarte important :)!), ci la plăcerea simplă de a bea o cafea împreună, pe o terasă sau acasă, în vârful patului, de preferat, de vedea împreună un film, de a citi, apoi comenta împreună o carte, de a povesti sau a asculta necazurile de la servicu (şi cine n-are din astea, ori minte, ori este extrem de norocos). Sau, nu ştiu, fiecăreia după cum îi place, de a face o plimabre, toamna, printr-un covor de frunze moarte, ori iarna, înfofolite până în vârful nasului, la ger de -25 de grade C. Sau de a merge într-un club, să dansezi până oboseşti sau la o petrecere cu prietenii sau într-un weekend la munte ori la mare. Lucruri simple, dar care contează şi pe care nu le poţi avea dacă te resemnezi să suspini în taină şi-n tăcere.
Eu cred că acelea care se mulţumesc cu atât ori nu pot să dăruiască şi le este, în consecinţă, teamă să ceară, la rându-le, atât cât şi-ar dori de la subiectul pasiunii lor ori poate, pur şi simplu, nu îndrăznesc să rişte, să iasă din carapace. Poate greşesc, dar eu cred că lumea e a celor îndrăzneţi, a celor care riscă, uneori chiar totul, pe o carte. Că pot şi pierde, e lucru dovedit! Dar ce bucurie imensă atunci când cartea se dovedeşte asul de treflă! Atunci când, printr-un gest de dăruire totală, se întâmplă (sau poate întâmplarea n-are nimic de-a face cu asta) să poţi fi fericită. Să poţi avea, din cealaltă, tot ceea ce ţi-ai dorit şi, uneori, chiar ceva pe deasupra. Eu una, cred că o asemenea şansă merită să dai tot. Fără rezerve, fără temeri. Pur şi simplu, oferindu-te.
Şi, drept îndemn, Edith Piaf şi al ei "Je ne regrette rien"
Am invatat sa nu regret nimic! Si mai bine imi pare rau de ceva ce am facut decat sa-mi para rau ca n-am facut si sa ma tot intreb cum ar fi fost daca!
RăspundețiȘtergereSubscriu la cele scrise de tine! :)
Da, Ada, ai dreptate, si eu prefer sa regret, dar sa stiu ca am indraznit, decat sa regret ca nu am indraznit!:)
RăspundețiȘtergereO, daaaa!!! Nu regret nimic! Am fost întotdeauna de principiul: îmi place, arăt că-mi place şi încerc să cuceresc, nu merge, asta e, îmi văd de drum, fără orgolii stupide. Viaţa e prea scurtă pentru a nu risca sau pentru a trăi orgolios şi mîndru, singur întrun turn de sticlă unde să aştepţi să vină ... cine să vină?
RăspundețiȘtergereVorba motilor:,, mai bin' sa-ti fie rau decat sa-ti para rau!"... Fain post Cat. Cina cea de taina, mai merge, da iubiri de taina... mai greu! Poate cu oleacadevin!
RăspundețiȘtergereLia: exact:)!
RăspundețiȘtergerehmmm, calaule delicat, eu cu vin nu mai incerc:) ai vazut ca nu l-am nimerit:)
RăspundețiȘtergereIubirea inseamna ca dai şi primeşti. Cine nu recunoaste că am dreptate, ori nu are self-esteem, ori nu a intâlnit persoana care trebe.
RăspundețiȘtergereSănătate.
Scuza-mi indrăzneala, insă de ce google indexează blogul tau ca fiind cu "conţinut discutabil"? Sau "continut adult"?
RăspundețiȘtergereE extraordinar de plin de bun simţ şi nu are nimic hai să zicem grafic.
Sănătate.
Creatrix, bine ai venit!
RăspundețiȘtergereNiciun moment nu am spus ca nu ar trebui sa si primesti :) Ceea ce subliniam este ca,daca nu daruiesti, risti sa nu primesti. Si, daca ambii sau ambele asteapta sa primeasca, fara sa dea, se intra intr-un impas.
Creatrix, avertismentul exista acolo pentru ca eu am dorit acest lucru. Daca ai sa citesti una dintre postarile mai vechi, "Fantezie", ai sa intelegi si de ce... Poate ca nu e atat de grafica precum altele, dar cu siguranta e genul de text pe care, daca il citeste un minor, vreau macar sa fie unul avizat. :)
RăspundețiȘtergerePânã unde merge iubirea? Bunã întrebare. Bãietii de la Five Iron Frenzy cântau: «Freedom means love without condition, wihout a beginning or an end.»
RăspundețiȘtergereÎntr'o searã, iubi meu mi-a spus, cu mâna pe suflet, cã si-ar da vieata pt mine. Si îl cred. Îl cred, cã-l vãd cum se jertfeste pt mine, mai ales când am vreun necaz pe care n'am eu timp sã-l tocmesc.
Într'o dupã-amiazã am visat cã eram amîndoi într'o salã de operatii, fiecare pe câte un pat. Si-mi ziceau doctorii cã inima mea nu mai tinea, si cã urma sã am un transplant de inimã. «Sper cã n'ati ucis un porc, ca sã-mi dati inima lui» le-am spus. «Dacã ar fi numai asta!» au rãspuns ei. Iar ei mi-au spus cã urma sã ia jos inima lui iubi, ca sã mi-o punã mie, iar el urma sã moarã. Cicã semnase hârtiile si toate alea, câtã vreme eu as fi fost în comã. Si asa, în visul meu, iubi, culcat în patul alãturat, îmi zicea încetisor: «Ne t'inquiète pas, mon amour; tout ira bien; ça va s'arranger; ne t'en fais pas pour moi.»
M'am trezit plângând, iar seara i-am povestit visul. Si mi-a rãspuns cã dacã ar fi nevoie, ar fi în stare de un asemenea lucru. Si atunci mi-am dat seama cã FIF aveau dreptate.
Si atunci mã întreb eu: pânã unde as fi în stare sã merg în iubire?