Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.

Piatra de sub fundaţie

Cel mai greu depăşim obstacolele din noi: acelea sunt adânci şi înalte, în acelaşi timp, acelea sunt de neclintit. Degeaba ni se spune că suntem capabili, că putem, că trebuie doar să vrem cu adevărat, ca să ne iasă lucrurile. Poate să ne spună asta o armată de oameni care ne iubesc, n-o să-i credem. Şi nu pentru că nu ne ştim propria valoare, să fim serioşi, modestia exagerată e pentru neghiobi, nu de asta nu recunoaştem că suntem tot ceea ce cred ceilalţi că putem fi. Chestia e că, dacă recunoaştem că avem potenţialul ăla, frate, e grav. Trebuie pe urmă să-l valorificăm. Să ne ridicăm la înălţimea promisiunii din el. Şi asta e greu. E greu fiindcă poate azi ne e lene, poate mâine am vrea să ridicăm un zmeu cu cameră web peste gardul vecinilor despre care am auzit că fac plajă nud. Ştim, e rău. Dar vrem să fim răi cinci minute. Or, asta nu se poate dacă admitem că suntem buni, frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Atunci trebuie să lucrăm, să fim cuminţi, să fim buni, no fun, ce naiba! 

E cel mai greu să depăşim obstacolele din noi. Fiindcă noi ridicăm gardurile cele mai înalte, cu fundaţiile cele mai adânci. Noi ne protejăm de multe ori de alţii, când, de fapt, pericolul e înăuntru. Sub fundaţia gardului acela, undeva, ascunsă sub o piatră, e chiar persoana minunată pe care o iubesc alţii. Dar nu avem timp de ea, s-o scoatem la lumină. Şi ce atâta lumină, ce, nu poate să stea acolo? Doar îi dăm apă, are o gură mică de aerisire şi, din când în când, o rază de soare mai pătrunde până la ea. Suficient ca să supravieţuiască, nu destul ca să trăiască.

Îndoieli

Oare fac bine, oare iau hotărârile care trebuie, oare nu-i dezamăgesc pe toți aceia care depind, într-un fel sau altul, de ideile mele? Întrebări, îndoieli, din ce în ce mai multe în ultima vreme. Și bucurii puține, sărace. Aș face orice să te am lângă mine, iubito... Până și visele îmi sunt sărace, parcă nu mai au forță. Visez, cu ochii deschiși de data asta, la o mare - neagră sau verde sau albastră - și la noi, o plajă pustie și țipete de pescăruși. Nu e un vis prea ambițios, dar nu mai am putere pentru detalii, de parcă aș fi un pictor de acuarele căruia i s-a uscat, deodată, penelul. În mine e rece, un rece de toamnă. Vara asta, fără tine, a fost cam toamnă gri, așa.

Capitole încheiate

Uneori, capitole încheiate din viaţa noastră se redeschid, de fapt se întredeschid, dintr-o singură parte, pe neaşteptate. Cu nişte concluzii pe care nici nu le mai aşteptam, de care nici nu mai aveam nevoie şi care, în cel mai bun caz, nu fac decât să ne lase şi mai nedumeriţi decât fusesem când încheiasem capitolele cu pricina. Timpul în care fiecare parte a unui cuplu digeră informaţii, stări şi sentimente diferă. La fel şi timpul de reacţie. Timpul meu e lung şi scurt, în funcţie de situaţie. Da, sunt paradoxală, ştiu. Dar prefer să diger mai mult înainte de a lua decizii definitive şi să nu mai despic firul în patru după aceea. Deloc, dacă se poate, sau cât mai puţin, dacă problema necesită totuşi ceva gândire post factum. Cu ceva timp în urmă, eram acuzată că iau hotărâri fără să mă gândesc. Fals. Nu mai hotărăsc nimic dacă nu sunt complet sigură că fac exact ceea ce e bine pentru mine. Am greşit o dată. Ajunge.

Să le stea Codul în gât!

Au făcut ce-au făcut vajnici noştri finanţişti de la Minister şi au mai gândit o treabă. Mare. Să modifice ei Codul fiscal, a enşpe mia oară, astfel încât să moară orice artist din ţara asta. Repede. Ce vor dumnealor? Pe lângă transformarea activităţii independente într-una dependentă pentru orice liber profesionist care foloseşte, chiar parţial, sporadic şi din an în Paşti, baza materială a angajatorului, s-au gândit să micşoreze şi cota forfetară, de la 40, la 20 la sută, iar pentru creaţiile de artă monumentală, de la 50 la 25 la sută. Şi aşa, zic dumnealor, vor salva economia ţării de la pieire! Dincolo de aberaţia cifrelor prezentate pe site-ul MFP drept viitoare beneficii ale măsurii - fiindcă, să fim serioşi, niciun angajator nu-şi va permite să plătească ce vor ei pentru toţi angajaţii cărora acum le mai scapă câte o sută două de lei în plus faţă de amărâtul de salariu, mult sub media pe economie - nu mă rabdă inima şi trebuie să spun un lucru.  Dacă, în ceea ce priveşte lucrările de artă monumentală, poate se va mai găsi vreo soluţie - sponsori, contribuţie a comunităţii etc - pălmaşii din presă se vor înjumătăţi rapid. Scopul inginerii nou inventate de Fisc pare să fie favorizarea marilor trusturi de presă, câte mai sunt, singurele care îşi vor permite - POATE - costurile cu personalul asociate noii mişcări. În rest, va fi jale! Şi dacă acum, pe la TV şi radio, prin ziare, alea care mai ies pe piaţă, vedem multă ignoranţă şi o lipsă crasă de profesionalism, ambele cauzate, cel puţin parţial, de angajarea, pe doi lei, a unora care habar nu au cu ce se mănâncă meseria, chestiunea asta va rezolva problema. Fiindcă posturile şi publicaţiile în cauză vor dispărea, probabil, cu totul. La fel cum vor dispărea din bănci şi conturile nerezidenţilor. Asta aşa, la prima mână.

Despre despicatul firului în patru. Sau nu.

Dacă e să-mi displacă ceva la mine, dar profund, asta cu toate că, de regulă, eu şi persoana mea ne iubim chiar destul de mult :), acest lucru este capacitatea mea infinită de a despica firul în patru. Şi apoi iar în patru, de cîte patru mii de ori, pînă nu mai rămîne posibilitate neexplorată, nici potecă neumblată. După care, mulţumită că am epuizat toate posibilităţile, reuşesc şi eu să-mi iau inima în dinţi şi să acţionez. De cele mai multe ori, acţiunea vine însă prea tîrziu, iar posibilităţile se micşorează. Şi e logic să fie aşa, teama, nesiguranţa, dorinţa unei garanţii că am luat cea mai bună decizie (cînd garanţii nu există niciodată, de fapt, pentru nimic), toate acestea se plătesc. Nici nu-mi mai amintesc ocaziile pierdute astfel, ştiu însă că au fost multe, extrem de multe. Şi mi-am învăţat lecţiile. Poate mai tîrziu decît ar fi fost ideal, dar suficient de devreme cît să mă mai pot bucura de consecinţe, unele faste de data asta. Şi, cu ceva timp în urmă, sub impulsul unui moment, am luat cea mai bună hotărîre din viaţa mea. Şi am făcut-o exact la momentul potrivit. Atunci, în clipa aceea de o perfecţiune inubliabilă, am fost hotărîtă. În final, cred că important a fost că mi-am desfăcut singură, atunci, plasa de siguranţă şi am plonjat în necunoscut. Şi, din fericire, ai fost acolo şi m-ai prins:).

22 - cine dă cu votu-n ei?

M-am tot întrebat, zilele astea, dacă să scriu ceva despre iminentele alegeri. Deşi evit politica în spaţiul meu personal, mi-am dat seama că alegerea preşedintelui şi decizia dacă să spun "da" sau "nu" modificării structurii parlamentului este una care, in extremis, mă afectează şi personal. Drept pentru care, am să spun ce cred.

Dintre candidaţii la preşedinţie, niciunul nu îmi reprezintă complet interesele. Preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a pierdut iremediabil votul meu în momentul în care s-a referit la o femeie cu termenul "păsărică". Din punctul meu de vedere, orice comentarii sunt de prisos. Am să mai spun doar că dumnealui a avut permanent şi are în continuare o atitudine discriminatorie vizavi de multe categorii de persoane. Din motive evidente, nu vreau să fie preşedintele meu. Corneliu Vadim Tudor iese din discuţie exact din aceleaşi motive, n-aş vota niciodată un extremist, unde mai pui că, în opinia mea, e şi deranjat rău la mansardă.
În ceea ce-i priveşte pe Mircea Geoană şi Crin Antonescu, dincolo de culoarea lor politică, au avut discursuri atât de dezamăgitoare, încât parcă nu-mi vine să le dau votul numai ca să nu i-l dau lui Băsescu. În mod surprinzător, singurul care mi s-a părut echilibrat şi coerent, cel puţin până acum, a fost Kelemen Hunor. Deşi am dubii mari că ar reuşi să treacă de primul tur şi sunt convinsă că, şi dacă o face, nu are şanse să devină preşedintele românilor, mă gândesc să-i acord votul meu. Fie măcar pentru faptul că reprezintă o minoritate, chiar dacă nu pe cea din care fac şi eu parte.
În ceea ce priveşte referendumul, nu voi vota. Mi se pare atât de evident o manevră electorală a preşedintelui Băsescu, încât nu vreau să-i fac jocul.

Cât din noi dăruim?

O discuţie recentă cu o femeie deşteaptă, pe care o salut şi pe această cale fiindcă ştiu că mă citeşte, m-a făcut să-mi pun nişte întrebări. Cât din noi suntem dispuşi să dăruim atunci când iubim şi, mai ales, ce aşteptăm în schimb? Am auzit adesea afirmaţia, uşor exagerată în opinia mea, "aş iubi-o fără să-i cer nimic, în taină şi-n tăcere, m-aş mulţumi să o văd, să o aud din când în când". Bine, de acord, sunt iubiri şi iubiri. Sunt oameni de care ne îndrăgostim fără speranţă, ştim din start asta, dar nu ne împiedică nimeni şi nimic să suferim pentru ei, să suspinăm după ei, deşi bieţii poate habar nu au că trezesc în noi atâtea emoţii.
Totuşi, să fim serioase, de la o vreme, parcă nu-ţi mai ajunge varianta cu "în taină şi-n tăcere"! Eu una, cel puţin, sunt mai degrabă genul care, vorba poetului, trebuie să pipăie şi să urle: Este! Nu mă mulţumesc la nesfârşit cu idealizarea iubitei, nici cu suspinele înăbuşite în pernă, deşi, să nu fiu înţeleasă greşit, au şi alea rostul lor. Şi mi se întâmplă şi mie, că om sunt şi eu! Dar, dincolo de asta, eu cred în clipele împărtăşite, la propriu. Clipe frumoase, reale, palpabile, şi nu mă gândesc aici la sex (deşi e important, chiar foarte important :)!), ci la plăcerea simplă de a bea o cafea împreună, pe o terasă sau acasă, în vârful patului, de preferat, de vedea împreună un film, de a citi, apoi comenta împreună o carte, de a povesti sau a asculta necazurile de la servicu (şi cine n-are din astea, ori minte, ori este extrem de norocos). Sau, nu ştiu, fiecăreia după cum îi place, de a face o plimabre, toamna, printr-un covor de frunze moarte, ori iarna, înfofolite până în vârful nasului, la ger de -25 de grade C. Sau de a merge într-un club, să dansezi până oboseşti sau la o petrecere cu prietenii sau într-un weekend la munte ori la mare. Lucruri simple, dar care contează şi pe care nu le poţi avea dacă te resemnezi să suspini în taină şi-n tăcere.
Eu cred că acelea care se mulţumesc cu atât ori nu pot să dăruiască şi le este, în consecinţă, teamă să ceară, la rându-le, atât cât şi-ar dori de la subiectul pasiunii lor ori poate, pur şi simplu, nu îndrăznesc să rişte, să iasă din carapace. Poate greşesc, dar eu cred că lumea e a celor îndrăzneţi, a celor care riscă, uneori chiar totul, pe o carte. Că pot şi pierde, e lucru dovedit! Dar ce bucurie imensă atunci când cartea se dovedeşte asul de treflă! Atunci când, printr-un gest de dăruire totală, se întâmplă (sau poate întâmplarea n-are nimic de-a face cu asta) să poţi fi fericită. Să poţi avea, din cealaltă, tot ceea ce ţi-ai dorit şi, uneori, chiar ceva pe deasupra. Eu una, cred că o asemenea şansă merită să dai tot. Fără rezerve, fără temeri. Pur şi simplu, oferindu-te.

Şi, drept îndemn, Edith Piaf şi al ei "Je ne regrette rien"

De n-aş mai fi...

Mă gândeam, deunăzi, pusă faţă în faţă cu o moarte, ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai fi. M-ar plânge părinţii, săracii, poate şi câţiva colegi, sigur cei câţiva prieteni pe care îi am. M-ai plânge puţin poate şi tu, iubito... Dar s-ar schimba cu ceva lumea asta, dacă aş dispărea mâine? N-am un orgoliu atât de mare încât să cred că da. Suntem nesemnificativi, în marele tablou al lumii acesteia. Suntem cantitate neglijabilă, carne de tun pentru manevre politice sau militare, numere pe listele electorale sau de venit minim garantat, conturi în bancă, titulari de credite neachitate pentru care ne-am ipotecat vieţile. Suntem praf în vântul destinului. Şi ne încăpăţânăm să trăim, totuşi, ne încăpăţânăm să iubim, ceea ce e bine, ne încăpăţânăm să urâm, ceea ce e rău, ne încăpăţânăm să fim invidioşi, să ne muşcăm reciproc de fund, să ne facem viaţa un iad. Ieri, o prietenă şi-a îngropat cel mai bun prieten, un câine, pe care, după 13 ani de dragoste necondiţionată, a trebuit să-l eutanasieze. Şi, dincolo de necesitatea acestui fapt, dincolo de raţiunile medicale, logice, de securitate a celor dragi, dincolo de toate aceste argumente infailibile în favoarea terminării unei vieţi, sufletul ei s-a rupt. Şi al meu. Fiindcă ştiu că, orice i-aş spune, plecarea rămâne definitivă. Iar decizia, cumplită. Sau mai bine zis, cumplit de luat. Ce bine, totuşi, am gândit ieri, că pentru noi nu decide altcineva, decât providenţa sau Cel de Sus. De n-aş mai fi, Lui sigur i-ar părea rău...

Tentativă

Este pentru prima dată în viaţa mea când iniţiez un proiect fără să-mi propun nimic anume. Adică nimic bătut în cuie. Acest blog nu vrea să fie un jurnal, nu vrea să dea sfaturi, decât la cerere şi în măsura posibilităţilor, nu doreşte să fie nimic mai mult decât un spaţiu în care să-şi găsească locul gândurile mele. Acele gânduri pe care niciun alt spaţiu nu le încape şi pe care altfel nu le pot împărtăşi. Nu ştiu exact ce mă aşteaptă pe drumul acesta, ştiu doar că m-am gândit mult dacă să o iau pe strada asta sau nu şi astăzi am luat decizia s-o fac. Asta poate şi pentru că, de regulă, regret doar lucrurile pe care n-am avut curajul să le încerc la un moment dat, niciodată experienţele trăite. Şi dacă cineva, ajungând întâmplător în locul acesta, se va întreba de ce "oleacădemov", răspunsul este chiar simplu: îmi place movul, iar denumirea în aceasta variantă a ei, oleacă moldovenească, era disponibilă :) . Un pic de mov, cum i-aş fi spus din primul impuls, este ceea ce cred eu că-i trebuie oricărei femei pentru a se simţi bine în pielea ei, pentru a începe cu încredere o nouă zi. Şi nu e musai să fie o haină, poate fi un colţ de eşarfă, un pic de fard de pleoape sau, şi mai bine, o stare de spirit.