Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.
De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus.
Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu