Curcubeul de după frică

După o frică imensă, bucuria vine cu lacrimi, cu dezlănţuiri de toate felurile, cu hohote de râs, cu îmbrăţişări şi cu dansat în ploaie în mijlocul străzii. Bucuria vine cu multe curcubeie, cu glume, cu muzică, cu oameni calzi. Aşa mă bucur că mai sunt motive de zâmbet pe lumea asta, că nu e totul durere şi întunecare şi disperare! Astăzi, soarele îmi zâmbeşte mai frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.

Coșmaruri

Multă vreme, nu am visat. Sau, probabil, nu mi-am amintit ce visam. Somnul meu era pe atunci mereu incomplet, cumva, nu la fel de odihnitor pe cât simțeam că ar fi putut fi, dacă aș fi visat. Pe urmă, am reînceput să visez și a fost un sentiment greu de descris, eliberator, frumos, înălțător. Pentru cineva care visează în mod constant, acestea sunt poate lucruri ușor bizare și care, la o adică, pot părea și exaltate. Dar atunci când de regulă nu-ți amintești ce visezi, importanța fiecărui vis pe care ți-l aduci aminte devine disproporționat de mare. Iar când visul e un coșmar... Ei, bine, cum te lupți cu disperarea pe care o știi originară într-o iluzie, dar care doare atât de real cât e cu putință? Și cum faci să reușești să adormi la loc, calmându-ți gândurile negre, deși știi că, odată închiși ochii, e posibil să reiei visul urât de unde l-ai lăsat? Sau să intri în altul, și mai îngrozitor? Insomniile mele sunt de două feluri: de lună plină și de coșmaruri. Pe cele cu luna le-am acceptat, le înțeleg. Pe cele izvorâte din coșmaruri le urăsc din tot sufletul meu mic, le-aș surghiuni la marginea existenței, de unde să fie folosite doar pe post de pedepse pentru păcate groaznice. Sau ceva de genul ăsta:)...

Spaime

Nu pot dormi. Mă bântuie nişte spaime pe care nu le pot numi, mă vizitează dintr-odată câte o nelinişte bizară, care mă gâtuie, mă sufocă, mă lasă fără aer... Nu am nimic, nu pot numi nicio sursă a fricii care mă face să transpir subit. Mă simt doar atât de obosită încât nu pot să-mi mai controlez propriul corp, levitez parcă într-o stare de semi-conştienţă, aşteptând ceva. Poate e vorba despre un prag pe care trebuie să-l trec, poate e de vină aşteptarea. Poate, pur şi simplu, am nevoie de o îmbrăţişare...

Mi-e frică, mi-e frică să dorm singurică!

E o glumă, evident :) Nu mi-e frică să dorm singură, deşi nu pot să spun că îmi face plăcere :). Dar am şi eu lucrurile mele de care mă tem şi, preluând leapşa de la Camelia, n-am putut să nu pic pe gânduri. Asta fiindcă, beneficiul vârstei probabil, de unele temeri am scăpat. De altele, evident, nu... Aşa că, să vedem de ce îmi este frică.



1. Am oroare de fluturi. Adică îmi place să-i privesc, dar să nu se apropie de mine, nu le suport atingerea!
2. Mi-e frică de insectele înţepăcioase, gen albine şi viespii. Cu gândacii am o relaţie care fluctuează: dacă sunt la mine în cameră, mă isterizez, dar nu ţip, doar îi omor. Uneori, însă, îi las, pur şi simplu, să plece. Am învăţat că urcatul în vârful patului nu-i alungă. Oricum, nu mi-e frică de ei, mai degrabă o scârbă imensă. Şi, da, m-a dus cineva la "Infanteria stelară" şi, de atunci, insectele nu mai sunt la fel :)
3. Mi-e frică de foc. O frică iraţională, până la un punct, dar explicabilă prin simplu fapt că sunt incapabilă să folosesc aragazul fără să mă ard. Şi sunt o bucătăreasă încăpăţânată, chiar dacă nu neapărat foarte bună:)! Oricum, mi-e frică şi de flacăra brichetei şi de chibrituri, care mereu ard mai repede decât credeam.