Daţi-mi primăvara înapoi!

Primăvara asta, vorba poetului, nu-i decât o copie. Şi poate că mi-ar plăcea s-o văd cum îi plouă şi îi ninge aşa, dintr-o cabană de munte - eventual dintr-o mansardă, aşa ce-mi plac mansardele:) - dar în oraş, între bălţi de diferite dimensiuni, apă adunată la borduri, noroi adus din spaţiul cândva verde de maşinile care n-au alt loc de parcare, sfârşitul ăsta de martie e deprimant. Noroc de zarzări şi cireşi, că au înflorit şi au mai schimbat aerul. Nu mă plâng, însă. Viaţa e frumoasă, dacă ştii să te bucuri de tot ce ai, iar eu am multe motive de bucurie. Numai că, sincer, aşa aş vrea să vină căldura, aşa m-am săturat de frig în oase, de dureri reumatice (nu râdeţi, nu râdeţi, o să vă vină şi vouă rândul :D), de umezeală şi ploaie rece, interminabilă. E ca şi când vremea îmi face în ciudă; când trebuie să lucrez sau sunt prinsă în treburi casnice fără posibilitate de amânare, e frumos şi călduţ, numai bun de făcut fotografii pe malul Dunării. Când sunt liberă ca pasărea cerului, se supără barometrul pe mine, temperatura scade cu zece grade într-o singură noapte, plouă de parcă mâine n-ar mai fi zi, pe scurt, e un timp de tot rahatul, scuzaţi-mi franţuzeasca! 

Frate, să se hotărască odată: ori e primăvară, ori nu, să ştim o treabă! Cred că o arunc din garderobă hainele intermediare, că sunt inutile, nu ai când să le porţi, treci direct de la pulovere la tricouri şi de la bocanci la sandale, fără pantofi, pardesie şi eşarfe de mătase. Şi să zicem că n-ar fi aşa un bai lipsa pantofilor cu baretă pe gleznă, dar fără eşarfe, eu nu pot, clar! Fac deci o moţiune: mie daţi-mi primăvara înapoi! 

Cum să ieşi din zona de confort

Câteodată, provocările fac bine, te scot din zona de confort şi te aruncă în luptă, vrei, nu vrei, eşti pregătit sau nu. Evităm zonele dureroase, evităm să ne întoarcem, în minte, la momente grave, chiar tragice, uneori, pe care le-am trăit. Ocolim cu bună ştiinţă sau inconştient exact acele "butoane" prin care, dacă le-am apăsa, am atinge direct durerea, rana mai mult sau mai puţin închisă. De fapt, cred că singura modalitate de a ne vindeca este chiar înfruntarea temerilor, chiar curăţarea rănii, ca atunci când se închide să ştim că, dedesubt, ne vindecăm. Fără complicaţii, fără infecţii tardive. 

Evident, fiecare dintre noi reacţionează diferit la durere. Unii ripostăm, alţii ne facem ghem, precum ariciul, şi nu mai lăsăm pe nimeni să se apropie, alţii de construim cazemate şi rămânem în spatele pereţilor groşi, unde ne simţim în siguranţă. Nimănui nu-i place să-l doară, nimeni nu vrea să sufere, asta e clar. Dar de-a lungul anilor am înţeles că, dacă suferinţa n-o putem evita, atunci putem evita măcar scufundarea iremediabilă în tristeţe. Nu foloseşte la nimic să evităm anumite melodii, să nu revedem nişte filme, să nu deschidem albumele cu fotografii. Trecutul nostru suntem tot noi, după cum prezentul ne aparţine. Iar viitorul, clar, este al celor care îndrăznesc să nu mai privească înapoi cu mânie, tocmai pentru a putea privi înainte cu putere şi încredere.

Tu-mi spuneai "La mulţi ani!" şi azi. Îmi dădeai ceva bun sau îmi făceai ceva bun. Râdeam şi ne aminteam de lucruri aproape uitate din copilăria mea, una frumoasă mai ales datorită ţie. Nu trecea 1 Iunie fără o carte. Nu trece o zi fără să mă doară. 

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

Mi-e dor. Şi doare...

Ieri a plouat cum îţi plăcea ţie, mamă. Lung şi bacovian, aşa, ca de toamnă, nu de primăvară. Dar mie nu-mi mai place ploaia, de când mi te-a luat. Mă doare în măduva oaselor de pustiu şi de frig, parcă fiecare picătură mă arde pe suflet. Fiecare zi, fiecare bucurie e umbrită, fiecare zâmbet e tremurător. Ştiu că n-ai fi vrut, ştiu că n-ar trebui. Ştiu. Dar certitudinea asta nu mă ajută prea mult. Nu încă.

Poate, dacă...

Cât de mult luăm cu noi din ceilalţi, când plecăm? Şi cât de mult din noi lăsăm în urmă? E tare greu de cuantificat, de ştiut. Ce uşor ar fi, nu-i aşa, dacă am şti dinainte exact ce pierdem, ce câştigăm... 

După fiecare om care trece prin noi suntem însă alţii, cu aspiraţii şi doruri diferite, cu gusturi împrumutate, cu vorbe pe care nu le rosteam, cu lucruri pe care nu le mâncam. Ne recompunem cu greu, ne adunăm bucăţile rupte ca să refacem un întreg care de fapt nu mai e niciodată acelaşi. Fiindcă e un zâmbet în plus, o privire sau mii, o încruntare în plus, un anumit mod de a face, de a nu face, de a spune, de a nu spune, de a iubi, de a nu mai iubi. Să ne regăsim pe noi, în amalgamul de senzaţii trăite, devine mai dificil decât ieşirea dintr-un labirint. Poate fiindcă, pe undeva, nici nu vrem să ieşim. Vrem să rămânem acolo, rememorând. Şi dacă, mai ales dacă, nu se mai poate. Discuţii, nopţi, dimineţi. Iluzii pierdute pe toboganul unor senzaţii. Sentimentul că ai greşit, că nu ai spus, făcut, iubit cum ar fi trebuit. Că poate, dacă...

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.