Cum să ieşi din zona de confort

Câteodată, provocările fac bine, te scot din zona de confort şi te aruncă în luptă, vrei, nu vrei, eşti pregătit sau nu. Evităm zonele dureroase, evităm să ne întoarcem, în minte, la momente grave, chiar tragice, uneori, pe care le-am trăit. Ocolim cu bună ştiinţă sau inconştient exact acele "butoane" prin care, dacă le-am apăsa, am atinge direct durerea, rana mai mult sau mai puţin închisă. De fapt, cred că singura modalitate de a ne vindeca este chiar înfruntarea temerilor, chiar curăţarea rănii, ca atunci când se închide să ştim că, dedesubt, ne vindecăm. Fără complicaţii, fără infecţii tardive. 

Evident, fiecare dintre noi reacţionează diferit la durere. Unii ripostăm, alţii ne facem ghem, precum ariciul, şi nu mai lăsăm pe nimeni să se apropie, alţii de construim cazemate şi rămânem în spatele pereţilor groşi, unde ne simţim în siguranţă. Nimănui nu-i place să-l doară, nimeni nu vrea să sufere, asta e clar. Dar de-a lungul anilor am înţeles că, dacă suferinţa n-o putem evita, atunci putem evita măcar scufundarea iremediabilă în tristeţe. Nu foloseşte la nimic să evităm anumite melodii, să nu revedem nişte filme, să nu deschidem albumele cu fotografii. Trecutul nostru suntem tot noi, după cum prezentul ne aparţine. Iar viitorul, clar, este al celor care îndrăznesc să nu mai privească înapoi cu mânie, tocmai pentru a putea privi înainte cu putere şi încredere.

Parcă n-a trecut nicio zi

         Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!". 

         Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar,  doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ. 

       Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

Afterparty

Petrecerea ţinuse până dimineaţa. O adunare din aceea relaxată, de oameni care se cunosc bine, fără pretenţii, cu râsete colorate, cu multe rânduri de cafele, să taie berea şi să reaprindă pofta de discuţii şi de dans. Dansasem şi noi, nu mult, dar suficient cât să-mi simţi căldura trupului prin pantalonul subţire, suficient cât să-mi sesizezi parfumul, amestecat cu un uşor miros de tutun care mi se prinsese în păr. Îţi simţisem în câteva rânduri privirile arzându-mi parcă pielea, de câte ori mă întorceam îţi surprindeam zâmbetul leneş, provocator, care mă încălzea pe dinăuntru şi îmi punea sângele în mişcare, ca într-o sarabandă de senzaţii. Îmi tremurau mâinile şi îmi făceam de lucru, strângând câte ceva, mai spălând câte un vas, oricum avea să fie dezastru după chef, ca întotdeauna, dar mereu cred că, dacă speli măcar un pahar atunci, pe urmă îţi va fi mai uşor. Tu veneai din când în când şi mi le luai din mână, mă sărutai uşor şi-mi spuneai să le las, e şi mâine o zi. 

Când în sfârşit am închis uşa după ultimul invitat, erai deja în pat, protestând că vin prea greu, că unde întârzii, că de ce nu apar mai repede. Chestiuni precum demachiatul înainte de culcare şi alte asemenea îţi erau străine, nu înţelegeai niciodată de ce durează atât, de ce trebuie, de ce tocmai atunci... Când am ajuns în dormitor, mă aşteptam să fii deja adormită, fusese o zi lungă şi o noapte asemenea, dar nu adormiseşi. Mă aşteptai şi era evident în ochii tăi că somnul era ultimul lucru la care te gândeai. 

M-ai tras lângă tine, m-ai sărutat adânc, poruncitor, cu o foame evidentă de mine şi cu dorinţa strânsă în atâtea ore cât casa fusese plină de lume. Îmi tremurau genunchii şi voiam mai mult, venind mai aproape, strângându-mă în tine să te simt, să-ţi simt sânii strivindu-se de ai mei, să mă hrănesc din căldura ta, să-ţi împrumut pe piele mirosul şi să-l duc apoi cu mine, când aveam să plec. Era o urgenţă în gesturile tale, o nevoie adâncă să mă ai, atunci, pe loc, fără multe preparative. O simţeam şi, totuşi, nu te grăbeai, mă înnebuneai intenţionat, sărutându-mi fiecare centimetru de piele, ajungând cu limba aproape de clitul meu, îţi simţeam chiar respiraţia pe el, fierbinte, aproape, şi apoi plecai de acolo, lăsându-mă în aşteptare, iar eu scâncind a protest de fiecare dată când reveneai să mă săruţi de jur împrejur, pe labii, fără să-mi atingi miezul care pulsa, întărit, cerându-şi drepturile. Când m-ai lins uşor, în sfârşit, eram arcuită şi ridicată spre limba ta, căutând-o, dorindu-mi eliberarea şi zborul acela zbuciumat peste ultimul prag al plăcerii, un plonjon nemaipomenit în nevoia absolută, un moment care mereu mă lasă fără suflare. Abia îţi simţeam atingerea, era înnebunitor, excitant şi parcă enervant în acelaşi timp, deşi ştiam că o făceai intenţionat, doar pentru că-ţi plăcea să vezi cum mă ud, din ce în ce mai tare, cum încerc să-mi apropii picioarele pe care mi le ţineai desfăcute, doar ca să te strâng acolo, să te ţin în mine. 

Nu ştiu cât ai continuat aşa, timpul era parcă suspendat între dorinţa mea şi a ta, aproape nici nu ţi-am simţit mâna căutând intrarea în mine, cercetând, găsindu-mă desfăcută, udă, dornică. Te simţeam intrând şi voiam mai mult, mă ridicam spre tine, mişcându-mă rotund, cerând instinctiv să mă ai tare şi adânc, să mă înfig în mâna ta, să mă ai, să te am, să te prind înăuntru şi să te strâng tare, tare, zvâcnindu-mi orgasmul în jurul mâinii tale. Eram aproape, atât de aproape, mă înnebuniseră aşteptarea şi întârzierea şi jocul - de regulă, nu-s prea răbdătoare. Când te-ai aplecat şi mi-ai şoptit că ai să intri cu toată mâna în mine, m-am udat instantaneu şi mai mult, ca o încurajare, ca o recunoaştere a puterii absolute pe care o ai asupra mea. Te-am strâns tare în braţe, încuviinţând cu o şoaptă, m-am desfăcut şi te-am primit, cu un geamăt adânc, aproape un ţipăt. Îmi simţeam carnea cum cedează, cum îţi înfăşoară mâna ca într-o îmbrăţişare, dar nu una tandră, nu, mai mult o încleştare, un zvâcnet şi o durere ascuţită, împletită cu o plăcere imensă. Aceea de a-ţi aparţine, de a şti că în momentul acela nimic altceva nu mai contează. Doar tu şi eu. Am terminat ţipând. Tare, la fel de tare cum se mişca mâna ta, adânc, în mine. Încă şi încă, implacabil, ca o stăpână absolută şi pretenţioasă. Ţi-am dat tot. Şi, pe urmă, ţi-am adormit în braţe. La adăpost.

Muzică şi prieteni

Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta. 

Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.

Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

Întâlnire

Ceaţa nopţii curge peste oraş. Aplecat pe o carte, la birou, într-un colţ, un student citeşte, probabil pentru a suta oară, aceeaşi pagină. Are examen a doua zi, dar nu se gândeşte deloc la asta. Revede fata tristă, cu ochi mari şi uzi, pe care a zărit-o în staţia de troleibuz. Îi revine în minte privirea pierdută, sfâşiată de durere, care s-a oprit o clipă într-a lui.Nu ştie de ce, dar, brusc, se simte de parcă cel mai important lucru ar fi să afle de ce era ea atât de tristă.

***

În apartamentul rece singura lumină vine de la o lampă de carte cu cleştele rupt şi pălăria arsă rău într-o parte, care se zbate să rămână aprinsă. Fata plânge înfundat, în pernă, să nu o audă nimeni. E parcă năucă de durere, se strânge în ea însăşi, ca într-o cochilie călduţă. A doua zi trebuie să-şi scoată mama din spital. Ştie că o aduce acasă doar ca să moară. A primit vestea de dimineaţă şi a stat preţ de o oră în staţia de troleibuz, înainte să se întoarcă la birou. Nu mai ţine minte de când nu a mâncat, dar nici nu îi e foame. Îşi aminteşte vag o privire, ca un foc scurt, care a încălzit-o o clipă, dar nu mai ştie nici când, nici unde...

***

Dimineaţă gri. Gunoierii trăncănesc coşurile proaste de metal, pe care noaptea le răstoarnă câinii. La brutărie s-a scos deja primul cuptor, iar gospodinele cartierului se înghesuie zgribulite, în capot şi papuci, să ia pâine. În staţia de troleibuz e pustiu. La chioşc, studentul îşi numără mărunţişul. N-are destul pentru un bilet cu două călătorii. “Uite-i şi pe ăştia, să luăm amândoi unul”, aude din spate o voce obosită. Chiar fără să se-ntoarcă, ştie că e ea.