Wish you were here

Nu ştiu nici măcar dacă iubirea mea e de ajuns. Să te ţină lângă mine, să străbată mările, să depăşească munţii. Ştiu doar că ajunge la tine fiindcă, atunci când o simţi, îmi zâmbeşti. Iar când îmi zâmbeşti, mi se deschide lumea întreagă, nimeni şi nimic nu îmi mai stă în cale, toate puterile cerului şi pământului nu m-ar ţine departe. Am învăţat că, de fapt, te ţine lângă mine faptul că mă iubeşti tu. Iar asta e într-adevăr o binecuvântare. Dimineţile în care te aud sunt mereu albe, chiar dacă nopţile n-au fost. Dimineţile în care te ating sunt mereu roz, mai ales dacă nopţile au fost albe. Nu pot să-ţi cer mai mult decât pot să-ţi dau, dar cu siguranţă nu pot accepta mai puţin. Asta m-ai învăţat tu, că am dreptul la fericire la fel cum am dreptul la respiraţie. Şi că, pentru a fi fericită, trebuie să fiu iubită atât de mult cât iubesc. Dacă balanţa asta chiar se menţine, probabil că iubesc foarte mult, fiindcă mă simt iubită până peste orizontul posibil la care speram. Happy Valentine's  Day, my sweetheart! Wish you were here!

Afterparty

Petrecerea ţinuse până dimineaţa. O adunare din aceea relaxată, de oameni care se cunosc bine, fără pretenţii, cu râsete colorate, cu multe rânduri de cafele, să taie berea şi să reaprindă pofta de discuţii şi de dans. Dansasem şi noi, nu mult, dar suficient cât să-mi simţi căldura trupului prin pantalonul subţire, suficient cât să-mi sesizezi parfumul, amestecat cu un uşor miros de tutun care mi se prinsese în păr. Îţi simţisem în câteva rânduri privirile arzându-mi parcă pielea, de câte ori mă întorceam îţi surprindeam zâmbetul leneş, provocator, care mă încălzea pe dinăuntru şi îmi punea sângele în mişcare, ca într-o sarabandă de senzaţii. Îmi tremurau mâinile şi îmi făceam de lucru, strângând câte ceva, mai spălând câte un vas, oricum avea să fie dezastru după chef, ca întotdeauna, dar mereu cred că, dacă speli măcar un pahar atunci, pe urmă îţi va fi mai uşor. Tu veneai din când în când şi mi le luai din mână, mă sărutai uşor şi-mi spuneai să le las, e şi mâine o zi. 

Când în sfârşit am închis uşa după ultimul invitat, erai deja în pat, protestând că vin prea greu, că unde întârzii, că de ce nu apar mai repede. Chestiuni precum demachiatul înainte de culcare şi alte asemenea îţi erau străine, nu înţelegeai niciodată de ce durează atât, de ce trebuie, de ce tocmai atunci... Când am ajuns în dormitor, mă aşteptam să fii deja adormită, fusese o zi lungă şi o noapte asemenea, dar nu adormiseşi. Mă aşteptai şi era evident în ochii tăi că somnul era ultimul lucru la care te gândeai. 

M-ai tras lângă tine, m-ai sărutat adânc, poruncitor, cu o foame evidentă de mine şi cu dorinţa strânsă în atâtea ore cât casa fusese plină de lume. Îmi tremurau genunchii şi voiam mai mult, venind mai aproape, strângându-mă în tine să te simt, să-ţi simt sânii strivindu-se de ai mei, să mă hrănesc din căldura ta, să-ţi împrumut pe piele mirosul şi să-l duc apoi cu mine, când aveam să plec. Era o urgenţă în gesturile tale, o nevoie adâncă să mă ai, atunci, pe loc, fără multe preparative. O simţeam şi, totuşi, nu te grăbeai, mă înnebuneai intenţionat, sărutându-mi fiecare centimetru de piele, ajungând cu limba aproape de clitul meu, îţi simţeam chiar respiraţia pe el, fierbinte, aproape, şi apoi plecai de acolo, lăsându-mă în aşteptare, iar eu scâncind a protest de fiecare dată când reveneai să mă săruţi de jur împrejur, pe labii, fără să-mi atingi miezul care pulsa, întărit, cerându-şi drepturile. Când m-ai lins uşor, în sfârşit, eram arcuită şi ridicată spre limba ta, căutând-o, dorindu-mi eliberarea şi zborul acela zbuciumat peste ultimul prag al plăcerii, un plonjon nemaipomenit în nevoia absolută, un moment care mereu mă lasă fără suflare. Abia îţi simţeam atingerea, era înnebunitor, excitant şi parcă enervant în acelaşi timp, deşi ştiam că o făceai intenţionat, doar pentru că-ţi plăcea să vezi cum mă ud, din ce în ce mai tare, cum încerc să-mi apropii picioarele pe care mi le ţineai desfăcute, doar ca să te strâng acolo, să te ţin în mine. 

Nu ştiu cât ai continuat aşa, timpul era parcă suspendat între dorinţa mea şi a ta, aproape nici nu ţi-am simţit mâna căutând intrarea în mine, cercetând, găsindu-mă desfăcută, udă, dornică. Te simţeam intrând şi voiam mai mult, mă ridicam spre tine, mişcându-mă rotund, cerând instinctiv să mă ai tare şi adânc, să mă înfig în mâna ta, să mă ai, să te am, să te prind înăuntru şi să te strâng tare, tare, zvâcnindu-mi orgasmul în jurul mâinii tale. Eram aproape, atât de aproape, mă înnebuniseră aşteptarea şi întârzierea şi jocul - de regulă, nu-s prea răbdătoare. Când te-ai aplecat şi mi-ai şoptit că ai să intri cu toată mâna în mine, m-am udat instantaneu şi mai mult, ca o încurajare, ca o recunoaştere a puterii absolute pe care o ai asupra mea. Te-am strâns tare în braţe, încuviinţând cu o şoaptă, m-am desfăcut şi te-am primit, cu un geamăt adânc, aproape un ţipăt. Îmi simţeam carnea cum cedează, cum îţi înfăşoară mâna ca într-o îmbrăţişare, dar nu una tandră, nu, mai mult o încleştare, un zvâcnet şi o durere ascuţită, împletită cu o plăcere imensă. Aceea de a-ţi aparţine, de a şti că în momentul acela nimic altceva nu mai contează. Doar tu şi eu. Am terminat ţipând. Tare, la fel de tare cum se mişca mâna ta, adânc, în mine. Încă şi încă, implacabil, ca o stăpână absolută şi pretenţioasă. Ţi-am dat tot. Şi, pe urmă, ţi-am adormit în braţe. La adăpost.

Lenea de sâmbătă după-amiază

Avantajul unei zile libere în care te trezești inuman de devreme este că până la prânz rezolvi lucrurile pe care e musai să le rezolvi și apoi poți lenevi în liniște. Cu storurile trase, cu un pic de aer condiționat din când în când, cu o cană de un litru plină cu limonadă bună și rece, cu sezonul cinci din Mentalistu´ și, în pauze, cu Carlos Santana - o colecție minunată în format MP3 pe care am primitu-o demult de la niște prieteni, minunați și ei. Iar mâine e duminică, încă un motiv bun de bucurie. Să nu mă certați că n-am scris, în gând v-am spus multe, dar până azi n-am avut suflu. Îmi revin, însă. E august, un august cu dor de mare și cu dor de septembrie, un august de foc și ceva cam plin, dar nu mă plâng că trăiesc. E cea mai grozavă chestie, să trăiești, să te trezești dimineața și să te bucuri că te poți întinde, că ai cafea aromată într-o cutie veche de tablă și că ai farduri noi, haine noi, dor de ducă. Vara e frumoasă fiindcă are zilele lungi și promițătoare, nopțile agitate și fierbinți și un temperament greu de ținut în frâu. Vara e ca un armăsar sălbatic și, deși mi-e frică de galop, mă agăț cu ambele mâini de coamă și mă las în voia lui,  pentru că, de fapt, mi-l doresc. Deocamdată însă, e doar sâmbătă și mi-e lene.

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

Happy toes

De la ploile reci, de asortat cu pantofi negri cu șiret, am trecut direct la sandale, iar degetele mele de la picioare sunt din nou fericite. Nu știu de ce, dar libertatea de a-mi mișca independent degetele îmi dă o stare de bine profund. De aceea îmi plac verile indiene, de aceea nu mă deprimă adaptarea destul de greoaie la temperaturile de vară când abia am ieșit din galoși. 

Îmi plac zilele lungi care se termină în pat. Nu în somn. Zilele acelea în care simți că abia tragi de tine, dar în care găsești mereu energia pentru încă o nebunie. Și acum, că mi-am fumat țigara de după stând de vorbă cu pisica de pe balustrada balconului blocului de vizavi, pot să și dorm. Cuminte, cu grămada mea de perne organizată de jur împrejurul meu și, evident, cu degetele de la picioare afară din pilotă (urăsc paturile de hotel din ăla fancy unde îți vâră plapuma sub saltea și ești parcă prizonier). 

Micul prinţ

Îmi plac nopţile fierbinţi. Și lungi. Să uit cine sunt, să respir prin intermediar, să-mi suspend gândurile în vârful buzelor când îţi cer mai mult, mereu mai mult. Și pe urmă, tihnit, să pot să-ţi citesc din 'Micul prinţ' şi să adormi. Firesc.

De-un drog și de-o poveste...

Astăzi am cântat cu niște suflete dragi... Am cântat după multă vreme, fără să mă gândesc la nimic. Mi-a prins bine, mi-a plăcut să-mi aud vocea, după ceva tăcere. Și acum am să adorm, adoooorm. Ca de-un drog și de-o poveste...

Și dacă diminețile ar fi mai lungi, aș fi fericită. Îmi plac diminețile când nu trebuie să plec, când mă pot trezi pe îndelete, când pot să-mi retrăiesc visele un pic și pot, de asemenea, să-mi beau cafeaua în vârful patului. Nici măcar nu cer mult. O oră în plus. O zi. O viață. O dimineață perpetuă. Sau o noapte.

Zile şi nopţi

Sunt zile în care simţi că nu faci nimic aşa cum trebuie. Zile în care eşti prea zgomotos, în care îţi stă aiurea părul, zile în care nu-ţi mai place nicio haină din garderob, zile în care nimeni şi nimic nu te mulţumeşte. Există zile în care până şi prietenii apropiaţi ajung să te urască, zile în care familia te reneagă, zile în care nici tu nu te mai iubeşti, zile în care eşti confuz, furios, nehotărât.
Şi, apoi, sunt nopţi. Nopţi rotunde, perfecte, nopţi cu lună plină şi dezmierdări îndelung refuzate. Nopţi de adus aminte, nopţi nemaitrăite, nopţi adânci, albastre, cu cearcăne şi suspine, nopţi splendide, nopţi de basm, aproape invivabil de adevărate. Nopţile pentru care ţi-ai da sufletul, nopţile începutului de poveste. După asemenea nopţi, zilele sunt întotdeauna perfecte.