Parcă n-a trecut nicio zi

         Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!". 

         Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar,  doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ. 

       Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Iar urlu la lună

Cu siguranţă, faptul că mă uit la un serial cu vampiri nu are nicio legătură cu lipsa mea de somn din ultimele zile. Mai degrabă e luna, din nou plină. Încep să am nişte dileme. Oi fi vârcolac şi nu ştiu? Asta clar mi-ar complica viaţa. Cumva, mereu am avut senzaţia că, dacă teoria cu vieţile anterioare - eventual în altă formă decât cea umană - e valabilă, eu am fost o felină. Deşi mi-ar fi plăcut să fiu un mesteacăn. Lipsa de somn mă face să aberez. Vreau să dorm, în braţele tale, cu fereastra deschisă, aşa, ca să simţim frigul pe obraji, dar sub plapumă să ne fie cald şi bine. Să auzim liniştea.

Plecările, sosirile...

      Niciodată nu mi-au plăcut gările. În copilărie, cînd toţi erau fascinaţi de trenuri, cînd stăteau băieţii cu orele la gardul triajului, urmărind manevrele, eu le întorceam spatele. Nu-mi plăceau trenurile. Cumva, deşi le asociam cu vacanţele, cu taberele, cu libertatea dată de lipsa cursurilor, ştiam, încă de atunci, că ele însemnau despărţire. Mă întristau mereu trenurile, cu ţignalul lor ascuţit, cu zgomotul specific al roţilor şi al uşilor închise, în spatele cărora zăreai mereu cîte un un obraz înlăcrimat. 

      De-a lungul anilor, am avut experienţe plăcute cu trenurile: conversaţii delicioase, cîteodată, mereu altfel de oameni pe care să-i studiez, ba chiar, din complicitatea aşteptării unui tren care nu mai venea mi s-a născut o prietenie. Dar, cumva, m-am temut mereu de ele: să nu plece fără mine, în cel mai nepotrivit moment, să nu se strice, iarna, în mijlocul cîmpului, al pustiei, aşa cum mi se părea mereu nesfîrşita Cîmpie a Bărăganului, să nu fie în ele prea frig sau prea cald, prea aglomerat sau, dimpotrivă, pustiu. Totuşi, pînă acum, nu ştiam exact de ce am, faţă de trenuri, sentimente atît de amestecate. Acum ştiu, iubito, acum ştiu... Ele mi te aduc şi mi te iau, ele mă duc lîngă tine şi apoi mă smulg de lîngă tine. În ele trăiesc bucuria nemaivăzută a aşteptării momentului în care te voi revedea, tot în ele, agonia încă unei despărţiri (iată ceva la care niciodată n-am să fiu bună, să nu mi-o iei în nume de rău!). Le iubesc şi le urăsc în egală măsură. Dar am nevoie de trenuri, iubito... Fiindcă am nevoie să ajung mereu la tine.

Absenţă

Îmi lipseşti, iubito... Mă doare absenţa ta, mă gâtuie, îmi taie respiraţia... Nici nu mai ştiu, după o singură zi, cum să mă descurc, cum să umplu golul. Am citit, am ascultat muzică, m-am plimbat, am făcut însă totul ca în transă, de parcă altcineva umbla de colo colo în căuşul trupului meu, iar eu... eu eram cu tine, lângă tine. Dorindu-te, iubindu-te, chemându-te.