De n-aş mai fi...

Mă gândeam, deunăzi, pusă faţă în faţă cu o moarte, ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai fi. M-ar plânge părinţii, săracii, poate şi câţiva colegi, sigur cei câţiva prieteni pe care îi am. M-ai plânge puţin poate şi tu, iubito... Dar s-ar schimba cu ceva lumea asta, dacă aş dispărea mâine? N-am un orgoliu atât de mare încât să cred că da. Suntem nesemnificativi, în marele tablou al lumii acesteia. Suntem cantitate neglijabilă, carne de tun pentru manevre politice sau militare, numere pe listele electorale sau de venit minim garantat, conturi în bancă, titulari de credite neachitate pentru care ne-am ipotecat vieţile. Suntem praf în vântul destinului. Şi ne încăpăţânăm să trăim, totuşi, ne încăpăţânăm să iubim, ceea ce e bine, ne încăpăţânăm să urâm, ceea ce e rău, ne încăpăţânăm să fim invidioşi, să ne muşcăm reciproc de fund, să ne facem viaţa un iad. Ieri, o prietenă şi-a îngropat cel mai bun prieten, un câine, pe care, după 13 ani de dragoste necondiţionată, a trebuit să-l eutanasieze. Şi, dincolo de necesitatea acestui fapt, dincolo de raţiunile medicale, logice, de securitate a celor dragi, dincolo de toate aceste argumente infailibile în favoarea terminării unei vieţi, sufletul ei s-a rupt. Şi al meu. Fiindcă ştiu că, orice i-aş spune, plecarea rămâne definitivă. Iar decizia, cumplită. Sau mai bine zis, cumplit de luat. Ce bine, totuşi, am gândit ieri, că pentru noi nu decide altcineva, decât providenţa sau Cel de Sus. De n-aş mai fi, Lui sigur i-ar părea rău...