În ultima vreme, îmi plac dimineţile. Dimineţile în care mă suni, iubito, şi îmi spui că ţi-a fost dor de vocea mea. Şi dimineţile în care nu mă suni, dar ştiu că te gândeşti la mine. Îmi place să-mi beau cafeaua la fereastră, privind cartierul care se trezeşte şi uitându-mă spre orizont, în direcţia unde ştiu că eşti tu. Îmi imaginez că eşti nu acolo, ci aici, aproape, că îţi bei şi tu cafeaua, în viteză, îmbrăcându-te să pleci la birou şi vii langă mine, înainte să ieşi pe uşă, ca să-mi dai un sărut. Dimineţile cu tine sunt frumoase, iubire, sunt splendide. Am devenit matinală, iubito, şi chiar îmi place asta... Cine-ar fi zis?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu