Second best

Au americanii vorba asta, care pe mine mă îmbolnăveşte, cu "second best". Adicătelea ceva sau cineva care e bun, poate fi şi magnific, dar nu e cel mai bun. Orice ar face (în cazul în care e persoană) second best rămâne mereu al doilea în ierarhie. Un fel de premiant I cu medie mai mică decât primul premiant I, pentru cine e suficient de vârstnic să priceapă ce zic. Acest "second best", concurat doar de sintagma "first runner-up" (dacă-mi amintesc bine) de la concursurile de miss şi care desemnează acea nefericită care e frumoasă, e foarte frumoasă, dar nu e cea mai frumoasă (personal, am considerat mereu concursurile astea nişte imbecilităţi), mi se pare cea mai cumplită chestie. Adică, nu ştiu, ori eşti "the best", ori nu. Şi chiar nu e nicio problemă. Dar expresia "second best" are în ea o anume parşivenie, ca şi când îţi dă speranţe că eşti "best", când, de fapt, n-ai să fii poate niciodată. Ei bine, ieri tocmai mi-am dat seama că sunt "second best". Într-o chestie care chiar contează pentru mine. Şi simpla înţelegere a acestui fapt m-a secat de puteri, m-a năucit, m-a fript la suflet. Şi încă zac din cauza asta.