Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Discriminăm genetic?

Aşa cum am scris şi în mesajul de întâmpinare, nu suport discriminările, indiferent de natura lor. Am încercat mereu să mă port la fel cu toate persoanele pe care le întâlnesc, indiferent de culoarea pielii, de sex sau orientare sexuală, de apartenenţă religioasă sau de orice alt gen de distingere. Cred sincer că fiecare om are dreptul la un tratament egal din partea autorităţilor, din partea semenilor, a familiei etc. Şi dacă autorităţile nu prea fac asta, am zis că măcar eu pot s-o fac. Ei bine, spre oroarea mea, alaltăieri m-am trezit discriminând!
Întârziam la serviciu şi am zis să iau un taxi. Staţia era plină, vreo 15 maşini. De regulă, mă uit la firmă şi tarif, nu-mi plac surprizele, dar în ziua respectivă, întâmplător, toate maşinile aparţineau aceleiaşi firme. Şi trec rapid în revistă, cu privirea, şoferii, după care îl aleg pe cel mai tânăr, care avea poate 20 de ani, mă urc, dau adresa, plecăm. După care, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, am discriminat. Am ales, aproape instinctiv, cel mai tânăr şofer, deşi maşina lui nu era prima la rând, nici cea mai frumoasă, nici n-avea aer condiţionat (cum am constatat apoi, cu neplăcere). Şi-atunci, de ce? m-am întrebat. Şi mi-am răspuns: din experienţă, ştiam că şoferii mai tineri merg în viteză, forţează un pic semafoarele, iau mai strâns curbele, în fine, fac ei cumva şi ajung la destinaţie cu 5 minute mai devreme decât colegii lor de breaslă ceva mai în vârstă. Iar eu aveam nevoie de cele 5 minute.
Întâmplarea asta m-a lăsat puţin pe gânduri: oare discriminăm din cauze sociale, de educaţie etc sau, pur şi simplu, suntem programaţi, poate chiar genetic, să eliminăm verigile slabe, tot aşa cum animalele îşi ucid uneori puii care nu au şanse de supravieţuire, pentru a-i hrăni mai bine pe ceilalţi? Are discriminarea o explicaţie biologică, mai ales când este îndreptată împotriva persoanelor cu handicap fizic sau psihic, ori împotriva celor infectate cu HIV etc? Suntem obligaţi cumva de propriul nostru instinct de supravieţuire, ca specie, să-i eliminăm, discriminându-i, pe cei mai slabi? Sau este doar o modalitate de a ne asigura confortul personal: nu-i accept lângă mine decât pe cei care-mi seamănă, adaptarea la altfel de persoane ar presupune un efort prea mare?