Mă preocupă, de câteva zile, diferite aspecte privind memoria umană. Aţi observat cum avem tendinţa să uităm ceva ce nu ne face plăcere, să împingem punctul dureros al memoriei conştiente până la limita uitării, doar pentru a nu mai suferi? Cineva îmi povestea recent cum un copil adoptat în jurul vârstei de trei ani, deşi avea amintiri (dar nu dintre cele plăcute) legate de părinţii săi naturali, a ales, efectiv, să uite totul. Practic, s-a născut a doua oară, în familia adoptivă, blocându-şi complet amintirile dureroase. Tot aşa obişnuim şi noi, adulţii, să ne amintim, din legături de dragoste demult apuse, doar lucrurile frumoase. O plimbare, un zâmbet, un orgasm răsunător, un moment de tandreţe. Niciodată, după ce rănile s-au închis, nu ne mai amintim durerea, certurile, loviturile sub centură, răutăţile inutile pe care ni le-am spus reciproc. Am impresia că, pe undeva, poate tocmai de aceea nici nu ne reuşesc întodeauna iubirile noi: fiindcă uităm mult prea repede ce nu ne-a convenit la cele vechi. Uităm de ce am ajuns să-i urâm pe cei/cele pe care îi/le iubeam. Sau de ce au ajuns să ne fie indiferenţi/indiferente. Nu învăţăm din propriile greşeli.Mereu am crezut că suntem suma experienţelor noastre, bune sau rele, bune şi rele. De aceea, mi se pare important să ne amintim ce nu a mers în trecut, de ce ne-au eşuat iubirile. Dacă nu vom putea, evident, să anticipăm reacţiile persoanei iubite, putem, măcar, să nu uităm ce am greşit, noi, data trecută. Şi să ne amintim cu ce ni s-a greşit. Poate, aşa, chiar dacă lucrurile nu merg perfect, amintirile din această nouă experienţă vor fi, majoritatea, frumoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu