Primul sărut

Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici

Septembrie chiaun și tovarășa de modă veche

     E septembrie din nou. A trecut de jumătate și parcă încă nu-l simt ca atare, deși frunzele curg deja galbene din copaci, deși, azi, au început ploile de toamnă. Prima zi de școală, care e mâine, a scos florarii pe stradă, prin cartiere. Îmi plac buchetele de flori de toamnă care însoțesc acum începutul de an, deși, din ce am văzut, mămicile preferă aranjamentele savante, florile pretențioase. A mea mă lăsa să-i cumpăr singură flori învățătoarei și nu uita să-mi spună, mereu: ”Doar dacă simți tu că vrei să-i dai”. Și voiam. Îmi era dragă tovarășa, acum redevenită doamnă. 

     Tovarășa era o moldoveancă get beget, plinuță, cu aer și obraji de femeie sănătoasă, cu un păr lung, bogat, ondulat. Frumoasă și bună la suflet, exact cum trebuie să fie o învățătoare. Încă o iubesc pentru că mi-a pus zece și la caligrafie deși scriam urât. Corect, dar urât. O iubesc pentru că m-a lăsat să citesc ce și când voiam, pentru că m-a învățat temeinic regula de trei simplă, pentru că mi-a explicat problemele cu picioare și capete de găini și oi (deși, sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu puteai să pui oile într-un țarc, separat de găini, și să le numeri picioarele și capetele; eu așa aș fi făcut). O iubesc pe tovarășa fiindcă mi-a pus zece la desen pe planșele făcute, în mod evident, de mama și la lucru manual pe etamina cusută tot de ea. Perfect incorect, ați spune, dar tovarășa știa că, dacă mă lasă, în timpul ăla, să citesc, asta mă va ajuta mai mult pe viitor decât chinul de a face un lucru pentru care, clar, nu aveam nicio înclinație. Nici la sport nu eram foarte bună, dar am iubit-o pe tovarășa fiindcă m-a pus, două săptămâni la rând,să sar coarda într-un colț al terenului de sport până am învățat. După aceea, în fața blocului, fetele mă primeau în sfârșit în jocul lor.

    Să înveți niște copii să scrie alfabetul e cu siguranță foarte greu. La fel de greu e să-i înveți artmetică și limbă română și să le deslușești tainele notelor muzicale și pe ale culorilor complementare. Dar cel mai greu e să-i ajuți să devină oameni. Să le încurajezi talentele, să le suplinești lipsurile, să-i îndrumi fără să-i sufoci și să-i iubești, Eu am avut noroc. Acum, cu toate reformele, cu clasa 0 care trebuie să aibă nu știu ce fel de bănci și nu știu ce fel de scaune (deși copiii au aceeași vârstă pe care o aveau cei din generația mea în clasa I) și mai multe colțuri amenajate decât are clasa în total, mă gândesc oare mai au învățătoarele/educatoare/institutoare timp și dispoziție să facă oameni din micuții ăștia? 

Începuturi

Îmi plac începuturile. Parcă sunt foi albe de hîrtie, pe care se scriu destinele. Nu ştiu cine e maestrul pictor de ideograme, litere latine, arabe, cine e şamanul ori şeful de trib aborigen care scrie ori desenează simbolurile fiecărei vieţi. Dar, oricine ar fi, oricum ar arăta, sper să-şi fi îndreptat privirea cu tandreţe şi bunăvoinţă asupra începutului care mă bucură astăzi. Să-i aştearnă înainte o cale dacă nu uşoară, măcar frumoasă, plină de dragoste, într-o lume pe care o sper mai bună, mai caldă, mai puţin încrîncenată. Şi să-i menească un dram de noroc. Fiindcă sănătoşi, vorba bancului, erau şi ăia de pe Titanic şi la nimic nu le-o folosit:)!