Nevasta lu' şefu a fost miss

Aproape două ore cu o echipă de muncitori în construcţii care se îndreptau spre locul de baştină după ce făcuseră o lucrare într-un alt oraş m-au învăţat următoarele lucruri:

1. Suntem oameni, deci încăpem în acelaşi vagon, dar bidoanele cu bere ar trebui să rămână pe peron.

2. Orice lucrare de făţuire a unui imobil cu două etaje ar trebui să se termine într-o săptămână, dar şeful e mai mereu beat şi nu prea lucrează. Sau, dacă nu şeful, jumătate din echipă.

3. Dacă vrea să te fraierească, muncitorul în construcţii nu întinde gletul, nu întinde nici varul sau vopseaua. Astfel, cantitatea consumată se dublează, iar lucrarea e de mântuială fiindcă o să se umfle şi o să pice.

4. Muncitorul care vrea să te fraierească astfel nu câştigă nimic, dar o va face dacă nu îi dai ţigări şi mâncare suficientă.

5. Joburile care merită făcute sunt doar cele la negru, la case de mahări, unde nu vine ITM-ul în control. 

6. Şeful de echipă e beat mangă, poartă tricou purple de la Pull&Bear cu paiete şi scris rainbow, dar asta nu-i ştirbeşte din autoritate fiindcă nevastă-sa a fost miss. Şi toţi cei din echipă ştiu asta.

Visele nu-s materie de bac

În fiecare an, în preajma sau în timpul examenelor naţionale, recte evaluare şi bac, mă apucă aşa, un soi de ameţeală, combinată cu nebunie, asezonată cu dezgust. Se produc, domnule, nişte chestii de te ia cu leşin, parol, mai ales dacă eşti mai simţitor din fire. 

1. Nimeni nu mai are vreun subiect de literatură la literatura română, asta la evaluare. Cică trebuie doar să ştii să te exprimi, atât. Nu tu poezie, nu tu povestiri, nu tu roman, nu nimic. Biiine. Le recomand întâistătătorilor Ministerului Educaţiei să se plimbe, în timpul anului şcolar, cu autobuzul. În orice oraş din ţară vor ei, pun pariu că situaţia e aceeaşi. Şi vor auzi la prima mână ce fel se exprimă stimabilii elevi de gimnaziu. 

2. Nimeni nu mai pică oralul la română la bac. Adică poţi fi strălucitor, bun, mediocru, treci oricum, important este să te prezinţi. Şi, tot aşa, de fac nici nu e oral la română, e un test să vadă dacă ai abilităţi de comunicare. A dracu ea, comunicarea asta, importantă s-a mai făcut, fără ea nu exişti. Nu mai contează că, de fapt, nimeni nu mai comunică nimic, până şi mesajele pe telefoane sunt predefinite, la o nevoie apeşi butonu' şi gata. 

3. La scris, indiferent de probă, subiectele e musai să fie uşurele, cam de clasa a IX-a, dacă se poate. Nu de alta, dar sunt camere, da? Nu se mai copiază, pricepurăţi? Nu zic, am învăţat şi noi, ăştia cu bacu' serios, dat cu măcar un deceniu în urmă, o grămadă de chestii inutile, dar pe onoarea mea că acum nu văd vreo schimbare în bine. Adică, sincer, studenţii de anul I la absolut orice vreţi voi nu prea ştiu nici măcar să scrie o cerere, nu mai vorbesc de referate, lucrări ştiinţifice şi chestii din astea plicti(coase).

Nici măcar nu mai e vreo diferenţă reală între ăi de intră la liceu şi ăi de nu, între ăi de iau bacul şi ăi de nici nu se duc să-l dea. Şi unii, şi ceilalţi, sunt nişte ignoranţi. Învaţă superficial, pentru notă, uită pe urmă în viteză, fac de toate, dar nu aprofundează nimic, se înscriu - ăia cu bacul - la zece facultăţi, numai să intre undeva, nu se zbat să prindă un loc unde chiar îşi doresc. Probabil pentru că, de fapt, nici nu-şi mai doresc nimic. Visele nu-s materie de bac.

Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

Linişte, mă relaxez!

VECINII nu ar fi vecini dacă nu ne-ar înnebuni, încet, dar sigur. Nu ar fi oameni dacă nu ar pune aspiratorul cu noaptea în cap, dacă nu și-ar bate copiii la cele mai nepotrivite ore și, în general, dacă nu ar face tot ce le stă în putere pentru ca puținele ore pe care le petrec acasă să se transforme în coșmar. Îmi vine să pun un afiș mare pe ușa apartamentului cu ”Liniște, mă relaxez!”, iar dedesubt cu pedeapsa în caz de nerespectare a programului meu de somn: death metal la orice oră din zi și din noapte. Tare, fără milă. Fiindcă pot.

Şi maţu' meu vrea potol!

Într-o ţară în care lumea nu prea munceşte - şi ştiu ce spun, pe bune că ştiu! - eu şi persoanele apropiate şi foarte apropiate mie avem muuuultă treabă. Bine, numai unora dintre noi le creşte şi venitul pe chestia asta, dar nu asta e acum problema în discuţie. Eu stau aşa, strâmb - chiar la propriu, fiindcă mă doare rău spatele - şi gândesc drept: dom'le, cum o fi asta că, deşi muncim mult, per ansamblu asta nu se prea vede? O fi din cauză că ăi din vârful lanţului trofic politico-uman fură mult? Mai mult şi mai des decât reuşim noi să muncim? Sau pentru că nu suntem suficient de organizaţi, ca să scoatem cât mai mult profit din munca noastră? Sau pentru că nu ne prea cunoaştem valoarea şi acceptăm să fim plătiţi de rahat? Aici mă simt puţin cu musca pe căciulă, recunosc. dar, la felul în care evoluează lucrurile în jur, prea multă vreme n-o să mai pot nici eu să fac (şi) chestii pro bono. Că nu mai ţine. Şi, oricât aş fi eu de fată bună, vorba unui interlop de la mine din cartier, "şi maţu' meu vrea potol!" lol:))

Câteodată aş vrea să fiu om

Mi-aş dori uneori să nu mai fiu eu. Adică, nu în totalitatea mea, să fiu clară, de regulă, mă înţeleg destul de bine cu propria mea persoană. Dar mi-aş dori ca, măcar în unele situaţii, să pot să mă gândesc întâi la mine sau măcar mai mult la mine. Să fiu rea. Mă întreba zilele trecute o prietenă cum se face chestia asta şi, deşi în principiu aş fi putut să-i răspund, aveam, teoretic vorbind, cunoştinţele cu pricina, mi-am dat seama că e nedrept să mă apuc să dau eu lecţii la un capitol la care abia am învăţat primele paragrafe. Asta pentru că, din păcate, nici eu nu mă pun întotdeauna pe mine pe primul loc. Încă mă gândesc, instinctiv, la nevoile şi dorinţele celorlalţi şi, de cele mai multe ori, iau decizii care ştiu că îi vor face fericiţi, deşi sunt conştientă că nu mă vor face, neapărat, şi pe mine fericită. ba, mai mult, chiar şi atunci când fac ceva doar pentru mine am remuşcări când mă gândesc la faptul că pe ei îi va deranja sau supăra alegerea mea de a mă pune pe primul plan. Şi ştiu că e un cerc vicios. Fiindcă nemulţumirea mea din momentele în care aleg să fac, în primul rând, ce doresc alţii se adună, se strânge. Şi, când nu mai pot, atunci să te ţii! În final, oamenii din jur, obişnuiţi cu mine cea degrabă săritoare la nevoie, calmă, cu zâmbetul pe buze, reacţionează extrem de dur atunci când eu nu le mai pun problemele pe primul plan. Se enervează, mă privesc pieziş, dintr-odată devin inamicul public numărul unu. Momentele bune sunt rapid uitate. Şi nu, nu sunt naivă, nu mă aştept la mulţumiri şi nici la răsplată pe măsura faptelor bune - când le fac, nu de aia le fac. Ci, pur şi simplu, mi-aş dori să pot, măcar din când în când, să fiu şi eu om. Cu bune şi cu rele, cu zile bune şi zile proaste, cu toane, cu nervi. Fără ca asta să declanşeze o cascadă de uşi trântite, de pufnituri mai mult sau mai puţin înfundate şi de nemulţumiri pe toată linia.

Jucându-mă de-a Valentina

Cine mă cunoaşte, ştie că sunt o romantică. Incurabilă şi fericită să fiu astfel. Nu-mi doresc serenade sub balcon - iubito, nu te spăria, ştiu că nu poţi cânta, faci alte lucuri de o mie de ori mai bine, deci nu-i bai! - sau, dacă mi le-aş dori, ar fi la Veneţia, din gondolă, aşa, ca să fie şi decorul perfect :) şi să le cânte un profesionist, tu să şezi frumos lângă mine şi să mă săruţi, mai bine!. Nu vreau neapărat inimioare din pluş roşu cu scris roz (da, roz pe roşu, oroare, ştiu, dar există!), nici măcar din turtă dulce, deşi îmi place. Dar, pot să spună orice or spune toţi combatanţii care nu vor Valentine's Day, eu vreau! Vreau orice are legătură cu dragostea fiindcă sunt îndrăgostită! Prefer orice manifestare a iubirii, cât de siropoasă ar fi ea, decât o manifestare, fie şi mică, a urii. Aşa că să mă lăsaţi în pace voi, oamenii acri care nu vreţi să sărbătoriţi azi! Pun pariu că, de fapt, nu sărbătoriţi nicicând sentimentele, ba, mai mult, probabil nici nu admiteţi că le aveţi, asta nu e de bon ton! Da, ştiu, ne-au invadat americănismele. E drept. Dar nu-mi spuneţi că nu beţi cola la film, că nu vă cred. Şi nu-mi spuneţi că nu mâncaţi nimic tip fast food, niciodată, că iar nu vă cred. Şi, mai ales, nu-mi spuneţi că nu vă uitaţi la succese hollywoodiene de box office, că asta e chiar culmea. Ah, şi, ca să nu uit, n-am nimic împotriva Dragobetelui, săracul. Adică, nu mă împiedică nimic să sărbătoresc şi pe 14 şi pe 24 februarie şi, dacă aşa vreau eu, şi în fiecare joi de după prima marţi de când mi-a trecut ciclul. Cui nu-i convine că eu, azi, zâmbesc tâmp şi îi trimit iubitei mesaje, n-are decât să privească în altă parte. Mai ales dacă a fost întors de la sân, că, azi, n-am chef să mă deoache nimeni. Nu de alta, dar sunt frumoasă, strălucesc toată şi nimic nu e întâmplător. Sunt îndrăgostită. Şi mă iubeşte. Şi n-aveţi decât să crăpaţi toţi de ciudă. Na!  

Ce-i mai bine pentru mine ştiu eu!

Nimic nu mă enervază mai mult decât încercarea altor oameni de a-mi demonstra că ştiu ei ce e mai bine pentru mine. De la alesul hainelor şi al cosmeticelor, la alesul partenerului de viaţă sau al cauciucurilor de iarnă, toată lumea e expertă în viaţa ta. Şi încep, frate, toţi să se agite şi să încerce să te convingă că ştiu mai bine decât tine cede ce anume ai nevoie ca să fii fericit. Să ne înţelegem bine: nu sunt împotriva sfaturilor care, dacă sunt cerute, pot fi binevenite. În anumite situaţii, sunt dispusă chiar să accept şi un sfat nesolicitat. Sau măcar să-l ascult. Pe de altă parte însă, nu pricep de ce simt oamenii nevoia să se transforme în stăpâni pe viaţa ta, în consilieri nesolicitaţi şi neplătiţi, cu atât mai mult atunci când, în mod evident, îţi e bine. Adică, domnule, înţeleg să ţii morţiş să-i dai sfaturi unui om care suferă sau care este preocupat de rezolvarea unor situaţii aparent fără ieşire. Dar, când vezi că omul e fericit, că e tot numai un zâmbet, când îl întrebi şi îţi şi spune că e fericit, de ce te apuci să-i găseşti soluţii la toate problemele pe care crezi tu că ar putea să le aibă?!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar, în ceea ce mă priveşte, am învăţat, în ultimii ani, un lucru extrem de important: singurul stăpân al vieţii mele sunt eu. Persoanele care au impresia că nu-i aşa ar face bine să se ducă învârtindu-se!

Licitaţie pentru un taximetrist mut!

În zilele când lucrurile trebuie să meargă prost, încep de dimineaţă şi, vorba lui Murphy - morţii mamii lui! - vor merge! După ce n-am găsit nimic din lucrurile pe care, de obicei, le găsesc prin casă cu ochii închişi, după ce că mă trezisem cu o durere urâtă de cap, după ce că bretonul nu voia sub niciun chip să se cuminţească (ştiu, sunt superficială, dar sunt femeie, cine e, ştie ce vreau să spun!), după ce că am ieşit pe uşă cu doar zece minute înainte de ora la care se presupunea că trebuie să fiu la birou şi după ce dispeceratul de taxiuri a sunat vreo trei minute ocupat, m-am pricopsit şi cu un şofer leneş, vorbăreţ şi cu obiceiuri proaste! Dar să detaliem, zic, fiindcă merită!
Pasul greşit 1: venit la comandă cu două minute întârziere, s-a proţăpit peste stradă, molfăind la covrigi, fără vreun gând să vină acolo unde eu mă chinuiam să nu intru până la gât în zăpadă! Într-un târziu, a coborât geamul şi m-a întrabt: "Vreţi să întorc?!" Da, frate, vreau să vii, dacă nu până în faţa scării blocului, măcar pe partea mea de stradă, că tu poţi întoarce, eu nu pot traversa!
Pasul greşit 2: Întoarce, mă urc, merge 50 de metri, după care îmi cere ruta, i-o spun şi mă cufund în gânduri, ferm hotărâtă să şi rămân acolo. Dar ce, pot? Omul are chef de vorbă: "Şiii... staţi în blocul X?" - adică ăla până la care nu-şi mişcase dealtfel curul! Mormăi un "da" complet lipsit de entuziasm şi mă cufund în gulerul hainei. El, să mă lase, pace! Aflu, fără să fi avut nevoie, că o cumătră a nevesti-sii locuieşte cu mine în bloc, că el a fost des în zonă, da' ştiu cine are magazinul din faţă stânga? Dar pe ăla din faţă dreapta? Nu, nu ştiu, nici nu mă interesează, lasă-mă în pace, frate!
Pasul greşit 3: La toate semafoarele, mă anunţă victorios că sunt extrem de norocoasă (?!)că am prins doar câteva secunde de roşu, când putea fi un minut jumate! Şi sunt muuulte semafoare!
Pasul greşit 4 : Tot drumul îşi suge dinţii într-un mod dezgustător!
Pasul greşit 5: Deşi îi spusesem exact unde vreau să merg, mă lasă la 250 de metri distanţă: "E zăpadă, doamnă, nu pot să vă las în zăpadă!" Ba poţi, tembelule, că eu te-am pus să opreşti unde e zăpadă şi dacă vreau să înot printr-un munte de zăpadă, dar nu vreau să întârzii la serviciu, e problema mea! A ta, dobitocule, e să conduci taxiul! Şi să taci!
Concluzie: eu vreau şoferi de taxi muţi. Mai e cineva de acord cu mine?