Happiest season

 

Un nou film de Crăciun a pus pe jar întreaga comunitate LGBTQIA+, în mijlocul sezonului sărbătorilor de iarnă. "Happiest season" şi-a propus să le ofere mai ales lesbienelor propriul film romantic de Crăciun, de genul celor heteronormative cu care Hallmark şi Diva au inundat piaţa. Evident, filmul nu este încă accesibil pieţei din România, decât prin intermediul abonării la un serviciu VPN care vă poate localiza în Canada, de exemplu, oferindu-vă apoi acces la film. Dar e foarte clar, chiar şi din fragmentele deja apărute pe youtube că filmul romantic la care ne aşteptam e mai degrabă dramatic, fiind cu mult mai complex decât multitudinea de filme straight oriented în care personajele principale sunt mereu perfect coafate, perfect îmbrăcate, perfect adaptate la orice mediu, vreme, peisaj financiar etc, dispuse să se mute dintr-un oraş în altul, dintr-un stat american în altul sau chiar de pe un continent pe altul la cel mai mic semn de dragoste din partea potenţialului partener. În realitate, indiferent dacă eşti straight sau gay, lucrurile se petrec mult mai greu, mult mai încet, cu mult mai multă dramă. Dar, mai ales pentru noi, titlul ales pentru acest film spune multe, încă de la început. Sărbătorile de iarnă sau, în cazul nostru, chiar şi cele de Paşte, sunt, de cele mai multe ori, departe de a fi "happiest season". Asta fiindcă, pentru cei care nu sunt out faţă de familie, petrecerea timpului cu respectiva familie, uneori departe de partenerul dorit sau împreună cu el/ea, dar sub un alt pretext referitor la relaţie, devine un chin. Timpul trece cu greu, nesfârşitele minciuni sau omisiuni destinate să ascundă adevăratele fapte apasă sufletul, iar Crăciunul şi Revelionul devin instrumente de tortură. Nu am să vă spun cum se rezolvă dilemele respective în film şi nici cum s-ar putea rezolva în realitate. Un sfat se impune, totuşi: dacă nu puteţi fi voi înşivă de sărbători, încercaţi ca măcar o parte din ele să le petreceţii fiind cine sunteţi cu adevărat, alături de oamenii pe care îi iubiţi cu adevărat. 

Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Ce n-am mai făcut

În ultima vreme, nu numai că n-am mai scris pe blog, dar am constatat că n-am mai făcut multe lucruri, cum ar fi:
- n-am reusit sa-mi pun mască purificatoare o dată pe săptămână şi mă scoate din sărite praful care îmi sufocă porii;
- n-am reuşit să iau toate cadourile pe care mi-aş fi dorit să le pot dărui;
- n-am reuşit să trag cu aspiratorul în ziua când îmi propusesem;
- nu reuşesc să dorm cât aşa avea nevoie.

În schimb, am reuşit să am o discuţie lămuritoare (a se citi o bucăţică de coming out) cu cea mai bună prietenă, iar asta mă bucură foarte mult. În plus, deşi nu credeam că asta se mai poate, am reuşit să mă îndrăgostesc şi mai mult de tine, baby :). Una peste alta, media îmi place :).

Coming-out cu suişuri şi coborîşuri

Această postare nu e este pentru oamenii care n-au fost puşi în situaţia să le spună celor dragi că sunt gay/bi/trans etc. Aceia nu pot înţelege. Şi spun asta convinsă fiind că probabil voi întâmpina opoziţie, dar la fel de convinsă că am dreptate. Nimeni nu poate să înţeleagă cum e până n-a trăit experienţa. Pentru mine, e un proces în continuă desfăşurare. Nu am să neg că simt uneori nevoia să urlu lumii întregi cine sunt, dar asta mi se întâmplă mai ales fiindcă iubesc şi mi-ar plăcea s-o pot spune tuturor. Evident, ştiu, la nivel raţional, că e o prostie, că asta nu mă va ajuta cu nimic, ba, dimpotrivă, îmi va face probabil viaţa mai grea. În consecinţă, mă abţin. Totuşi, am ales să povestesc, în felul meu şi cui am simţit eu că pot, experienţele prin care am trecut, cum am ajuns să mă iubesc pe mine însămi din nou şi, mai ales, cum am hotărât să trăiesc viaţa de care aveam nevoie pentru a fi eu, întreagă. Nu sunt mai bună decât eram, nici mai rea - deşi, uneori, pe homofobi i-aş strânge, cu plăcere, de gât - nu sunt nici mai frumoasă, nici mai deşteaptă. Sunt tot eu şi asta e ceea ce aş vrea să vadă şi cei dragi mie. Până acum, reacţiile persoanelor cărora le-am spus că sunt lesbiană au fost încurajatoare. Nu am avut parte de respingeri, ci mai degrabă de uimire, de înţeles, dealtfel. Uimire pe care am lăsat-o să se stingă, uşor, fiind, între timp, tot eu. Pentru că, până la urmă, asta aş vrea să înţeleagă oamenii care mă ştiu de o viaţă. Că eram tot eu şi acum zece ani, să spunem, şi că acum sunt tot eu: cea care iubeşte câinii chiar dacă nu sunt de rasă, cea care adoră florile de toate culorile, cea care se bucură ca un copil de toate cadourile, cea care ajută oricând cu plăcere, dar pe care nu trebuie s-o iei de fraieră, fiindcă n-ai să ai ocazia asta decât o dată. Sunt acelaşi om, cu acelaşi mod de a vedea lucrurile, care mereu a avut o minte deschisă, mereu a urât discriminarea, sub orice formă se manifesta ea, mereu a respectat efortul şi inteligenţa, mereu a muncit din greu. Diferenţa e că am înţeles de ce am nevoie ca să fiu fericită, că am găsit-o pe ea şi că sunt fericită.  Şi, pe cât de simplu sună asta, pe atât de greu e de spus, la o adică :).