miercuri, 10 iunie 2009

Garou pentru hemoragia reproşurilor

Într-o lume ideală, oamenii ar putea să se despartă fără ca asta să însemne, automat, un război pe viaţă, declarat sau nedeclarat. Ar putea să ajungă la concluzia că nu se mai poate, că a murit iubirea, că traiul în cuplu nu mai merge, pur şi simplu, şi să decidă, frumos, civilizat, că gata. Închidem capitolul. Mergem, fiecare, pe drumul propriu.

În realitate însă, despărţirile sunt hâde, dor, te seacă la inimă, te frig la ficaţi. Nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să mă despart prieteneşte şi-atunci, e drept, nu iubisem. În rest, rupturile s-au lăsat cu hemoragii serioase. De cuvinte, de plânsete, de reproşuri, de rugăminţi. N-a fost dată, indiferent cine decidea sfârşitul relaţiei, să nu-mi doresc, sincer, o atitudine civilizată. De cele mai multe ori, n-a putut celălalt s-o aibă, dar, recunosc, mi s-a întâmplat să nu pot nici eu. Am simţit că mor dacă nu-i arunc în faţă toate greşelile, făcute, dar şi închipuite, toate ticurile, toate defectele, culminând cu "Nu m-ai iubit! Dacă m-ai fi iubit, ai fi..." De fapt, nu-i aşa. Iubirea e o stare de graţie, nu o condiţie. Sau aşa ar trebui să fie.

Mi s-a întâmplat să văd, prin ţări mai străine, părinţii divorţaţi şi recăsătoriţi care luau parte la nunta fiului/fiicei. Calm, frumos, civilizat, chiar dacă ruptura de cu mulţi ani în urmă se lăsase şi ea cu ţipete şi veselă distrusă. Am început să văd aşa ceva şi pe aici, dar mult mai rar. La noi, despărţirea cuplului presupune o ştergere completă a perioadei comune: se aruncă lucruri dobândite împreună sau care ne amintesc de celălalt, se distrug fotografiile şi scrisorile (sau, mai modern, se şterg SMS-uri şi mesaje de e-mail), se renunţă la prietenii comuni, aproape întotdeauna obligaţi să aleagă cu cine "rămân", de parcă ar fi copii cărora li se dispută custodia. Dacă mai sunt la mijloc şi copii pe care ambii îi vor, bâlciul e complet. Intervin soacre, cumnate, dădace, prietene, se demonstrează, pe rând, că fiecare părinte e un monstru, după care se duelează, pe bani mulţi, avocaţii. Şi la urmă, scapă cine poate...

Nu-mi plac despărţirile, de niciun fel. Dar sunt inevitabile, clar. Cât de norocos ar trebui să fii în viaţă (sau nenorocos, până la urmă?) ca să nu treci prin niciuna? Şi dacă tot nu se poate fără ele, aşa de greu ar fi să le consumăm măcar cu demnitate? Să găsim un garou cu care să oprim hemoragia reproşurilor, a amărăciunii, a tuturor inutilităţilor care însoţesc despărţirile noastre?

8 comentarii:

  1. Interesant..e adevarat,ca in astfel de situatii ar trebuii sa reactionam cat mai elevat posibil,dar manifestarile astea nu reprezinta dovada sincera ca detinem anumite sentimente ce asteptau sa rabufneasca?Un om,ar trebuii sa posede o mare capacitate de autocontrol pentru a-si camufla adevaratele convingeri si simturi.Ori noi, pentru ca "am iubit",devenim colerici si incapabili de manajamente pe moment.Despartirea marcheaza un sfarsit, in principiu a tot ce a implicat acest "iubit".Desi,exista si posibilitatea sa fi intervenit indiferenta intre parteneri.Si atunci totul se desfasoara pasnic.Since love is wild!:))

    RăspundețiȘtergere
  2. Tamara, ar trebui are un singur "i" :)
    Dincolo de asta, de acord cu tine, chiar eu am spus ca n-am putut fi mereu civilizata. Nu stiu daca doar indiferenta ar putea duce la o despartire pasnica. Imi place sa cred ca si intelepciunea :) Cat despre "Love is wild", yes indeed :))

    RăspundețiȘtergere
  3. M-ai lovit rau cu postul asta... Azi noapte la 2-3 aveam parte de o despartire. A inceput cu o seara la film, a continuat cu un sms si apoi discutii. Simteam asta, dar a fost cu cartile pe fata si civilizat. Ca acum stau si bocesc e cu totul altceva...
    "Imi pare rau. Nu pot sa mai continui asa. Nu pot fi cu tine. Am incercat, dar sentimentele mele pt ea sun prea puternice. Iarta-ma, dar nu pot." - frumos, nu?! :(

    RăspundețiȘtergere
  4. Of, Aduta, imi pare tare rau :(

    Dar, pe de alta parte, faptul ca ai avut o discutie sincera este de apreciat. Nici nu stii cat de mult doare cand nu se intampla asa, cand perechea nu recunoaste ca exista o problema, cand nu primesti nici macar respectul unei explicatii si un "iarta-ma"...
    Fruntea sus,esti desteapta, frumoasa de pici, ai viata ta, ai munca ta, ai prieteni multi :) Stii replica de final din filmul "Pe aripile vantului"? Tomorrow is another day! And it is already tomorrow :) Sunt aici, daca ai nevoie de mine...

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, a fost mereu sincer cu mine si asta am apreciat si apreciez. Plus de asta, mi-a zis ca spera sa nu-l urasc si ca vrea sa ramanem prieteni. Stii tu, cum ai zis intr-un post, cu fundul in doua luntre. Se pare ca ii pasa de parerea mea si vrea sa-si lamuresca feeling-urle, si totodata sa nu ma piarda de tot. Si stii ce e mai naspa? Ca nu pot fi suparata pe el, desi acum i-as da doua dupa ceafa! :)
    Sarumana mult pt cuvintele frumoase!

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu cred ca te-a pierdut de tot... Spera sa nu-l urasti? Eu zic asa: daca te ajuta sa te vindeci, uraste-l putin :)Si evident ca nu vrea sa te piarda de tot, dar, in opinia mea, nu poti fi doar prieten cu cineva cu care ai fost intim, decat daca nu prea ti-a pasat. Ce-i aia, am ars impreuna si acum hai sa fim prieteni?! Sentimentul cu "nu pot fi suparata pe el" mi-e cunoscut... Dar, iti zic eu, daca-l vezi cu ea, te superi repejor:))
    Cu mare drag, oricand te ajuta:)

    RăspundețiȘtergere
  7. N-am de ce sa-l urasc, desi sunt profund dezamagita, nu-mi sta in fire. Sincer, nu stiu daca vreau sa ma vindec, acum l-as vrea inapoi. Stii ce mi-ar placea? Sa se impace cu ea si sa vada ca nu mai e ce-a fost si sa-si dea seama ca de fapt pe mine ma vrea. Stiu, vrabia malai viseaza! :) Dar vom vedea ce va fi, mi-ar placea sa pot sa-l "chinui" un pic. Poate e totul prea fresh acum, o sa-mi treaca...

    RăspundețiȘtergere
  8. Oh, ea e o fosta devenita actuala? Naspa... Sa fie cum iti doresti tu, in cazul asta:) Sa-si dea seama ce a pierdut...

    RăspundețiȘtergere