vineri, 23 octombrie 2009
Nevoia de peşteră
Enigma - ''Age of loneliness''
Îmi amintesc extrem de clar că, în copilărie, cel mai mult îmi plăcea să rămîn singură acasă. Iar asta se întîmpla, din fericire, destul de des. Găseam întotdeauna o atît de mare voluptate în singurătatea aceea, încît n-am fost niciodată tentată să o convertesc în genul de petrecere ad hoc pe care copiii o pun la cale în asemenea situaţii: cît mai mulţi vecini chemaţi în casă, cu care să arunce roşii, ouă sau alte chestii comestibile contondento-murdăricioase în trecătorii fără vină sau, cum se întîmplă mai nou, să joace jocuri pe computer ori să vadă filme porno, deşi am mari dubii că asta se mai face în gaşcă, aşa, ca pe vremea comediilor soft pe care le vedeam, la grămadă, la video, la vecinul norocos cu tată vaporean. Acum, departe de mine gîndul să susţin că eram, din faşă, mult prea adultă pentru asemenea distracţii în gaşcă. Nu, am avut şi eu parte de tranşa mea de nebunii. Doar că astea se consumau, de regulă, afară. În casă, savuram singurătatea ca pe un dar: puteam face ce vreau, aveam, chiar şi pentru puţin timp, iluzia libertăţii depline. Şi ce drog poate fi mai ameţitor ca această senzaţie că poţi face orice? Limitele libertăţii mele între patru pereţi erau insesizabile atunci. Singură, eram stăpîna lumii mele şi îmi era suficient. Poate şi din cauza aceasta, perioadele de singurătate pe care le-am traversat ulterior nu m-au dezechilibrat, nu m-au împins la depresie. Cumva, am reuşit mereu să-mi găsesc echilibrul, să împac nevoia mea de companie - fiindcă iubesc oamenii, am prieteni, nu mulţi, dar buni, sunt perfect adaptată social - cu nevoia de peşteră, cum îi zic eu însămi tendinţei mele de izolare. Din cînd în cînd, aparent fără motiv, simt nevoia să mă întorc în mine şi să fiu singură. Fără ca asta să mă transforme într-o singuratică.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Frica de pestera e pernicioasa. Atat. Daca ni se face frica de ce acem nevoie si de ce ne place, atunci riscam sa o luam razna.
RăspundețiȘtergerevoluptate in singuratate - frumos. eu citeam atunci tot ce imi pica in mana: carti desperecheate: de la criminalistica la carti victoriene ( vol II direct, ca I si III lipseau :D) si visam la fete cu parul cret albastru si foarte inalte :)) pe care le salvam intotdeana folosind cunostintele mele in carate si manuirea sabiei, desi aratam a amerindianca :D
RăspundețiȘtergerePai mie nu mi-e frica sa fiu singura. Dimpotriva, uneori chiar imi place, am nevoie de asta... Desigur, imi place mai mult singuratatea in doi, dar... la vie est comme ca, on ne peut toujours avoir ce qu'on veut :)
RăspundețiȘtergereana_maria - da, si eu recitesc acum multe carti in momentele mele de eu cu mine :); cand eram adolescenta, nu stiam eu ce si cum despre mine, deci nu visam la fete (dar nici la baieti!), in schimb plangeam fara sa stiu de ce...
RăspundețiȘtergeref frumoasa si sensibila mica ta confesiune. (si cat se poate de fireasca, avand in vedere ca si eu - om cat se poate de normal :D - percep la fel un astfel de spatiu)
RăspundețiȘtergeredar daca atunci cand ai iesi afara te-ar inconjura doar necunoscuti pentru o perioada mai lunga oare ti-ai pastra echilibrul?
Daniel, bine ai venit :)!
RăspundețiȘtergereEu sunt un om echilibrat, mereu am găsit forţă în interior pentru a depăşi momentele grele; este un spaţiu, acolo în mine, pe care eu îl numesc al păsării Phoenix, care cred că ne este necesar tuturor, pentru a avea de unde renaşte, atunci când viaţa, inevitabil, ne mai îngenunchează. Acel spaţiu este locul de unde eu îmi iau puterea. Evident, mi-ar fi însă foarte greu să fiu mereu printre necunoscuţi: părinţii mei sunt importanţi, prietenii mei, atâţia câţi sunt, contează mult şi, în special, femeia pe care o iubesc. Şi care, logic, are un loc al ei, rezervat, în peştera mea :)