Ruşinea n-are loc în dormitor (sau bucătărie, living, terasă, debara, baie etc)

Cred că nimic nu mă nedumereşte mai tare, la capitolul inhibiţii umane, decât acelea care intervin, în cele mai nepotrivite momente, între doi oameni şi un număr finit de pereţi - atenţie, fără camere pornite sau chestii din astea. Nu înţeleg cum poate să încapă, între doi adulţi - indiferent de sexul lor, în toate combinaţiile posibile - ruşinea în materie de preferinţe sexuale, poziţii, senzaţii, ce ştiu eu, orice are legătură cu sexul şi cu plăcerea aferentă. 

Pot înţelege că au încercat ceva şi nu le-a plăcut, clar, nu mai vor. Pot înţelege chiar că nu vor să încerce un alt ceva fiindcă ori nu le spune nimic (bun :D), ori chiar le repugnă. Dar să nu faci o chestie pe care până la urmă admiţi că ţi-ai dori-o din cauză că ţi-e ruşine de partener/parteneră, asta nu pot să pricep. Adică, nu ştiu, mă depăşeşte. Se presupune că, dacă ai ajuns într-o situaţie intimă cu cineva, clar îţi place persoana, te simţi suficient de în largul tău ca să te dezbraci, să te priveşti, să te pipăi şi să urli "Este!". Păi şi atunci, de unde şi până unde ruşinea, cum apare ea, ce mecanisme o declanşează? Cum faci distincţia între o poziţie şi alta, de exemplu, şi spui că una e ok, dar pe cealaltă ţi-e ruşine să o practici? Înţelege cineva cum funcţionează chestia asta? Că, să mor eu, mi-ar plăcea şi mie să ştiu, până nu-s prea bătrână ca să-mi mai pese.

Muzică şi prieteni

Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta. 

Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.

Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.

Inutilă

m-am rătăcit
fir de nisip într-o scoică străină
năuc, fugind din lumină
îmbrăţişarea m-a ars, mi-a furat
ultima respiraţie
m-a strâns şi scuipat
inutilă, n-am născut perlă
sideful era în vacanţă.

Poate, dacă...

Cât de mult luăm cu noi din ceilalţi, când plecăm? Şi cât de mult din noi lăsăm în urmă? E tare greu de cuantificat, de ştiut. Ce uşor ar fi, nu-i aşa, dacă am şti dinainte exact ce pierdem, ce câştigăm... 

După fiecare om care trece prin noi suntem însă alţii, cu aspiraţii şi doruri diferite, cu gusturi împrumutate, cu vorbe pe care nu le rosteam, cu lucruri pe care nu le mâncam. Ne recompunem cu greu, ne adunăm bucăţile rupte ca să refacem un întreg care de fapt nu mai e niciodată acelaşi. Fiindcă e un zâmbet în plus, o privire sau mii, o încruntare în plus, un anumit mod de a face, de a nu face, de a spune, de a nu spune, de a iubi, de a nu mai iubi. Să ne regăsim pe noi, în amalgamul de senzaţii trăite, devine mai dificil decât ieşirea dintr-un labirint. Poate fiindcă, pe undeva, nici nu vrem să ieşim. Vrem să rămânem acolo, rememorând. Şi dacă, mai ales dacă, nu se mai poate. Discuţii, nopţi, dimineţi. Iluzii pierdute pe toboganul unor senzaţii. Sentimentul că ai greşit, că nu ai spus, făcut, iubit cum ar fi trebuit. Că poate, dacă...

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.

Piatra de sub fundaţie

Cel mai greu depăşim obstacolele din noi: acelea sunt adânci şi înalte, în acelaşi timp, acelea sunt de neclintit. Degeaba ni se spune că suntem capabili, că putem, că trebuie doar să vrem cu adevărat, ca să ne iasă lucrurile. Poate să ne spună asta o armată de oameni care ne iubesc, n-o să-i credem. Şi nu pentru că nu ne ştim propria valoare, să fim serioşi, modestia exagerată e pentru neghiobi, nu de asta nu recunoaştem că suntem tot ceea ce cred ceilalţi că putem fi. Chestia e că, dacă recunoaştem că avem potenţialul ăla, frate, e grav. Trebuie pe urmă să-l valorificăm. Să ne ridicăm la înălţimea promisiunii din el. Şi asta e greu. E greu fiindcă poate azi ne e lene, poate mâine am vrea să ridicăm un zmeu cu cameră web peste gardul vecinilor despre care am auzit că fac plajă nud. Ştim, e rău. Dar vrem să fim răi cinci minute. Or, asta nu se poate dacă admitem că suntem buni, frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Atunci trebuie să lucrăm, să fim cuminţi, să fim buni, no fun, ce naiba! 

E cel mai greu să depăşim obstacolele din noi. Fiindcă noi ridicăm gardurile cele mai înalte, cu fundaţiile cele mai adânci. Noi ne protejăm de multe ori de alţii, când, de fapt, pericolul e înăuntru. Sub fundaţia gardului acela, undeva, ascunsă sub o piatră, e chiar persoana minunată pe care o iubesc alţii. Dar nu avem timp de ea, s-o scoatem la lumină. Şi ce atâta lumină, ce, nu poate să stea acolo? Doar îi dăm apă, are o gură mică de aerisire şi, din când în când, o rază de soare mai pătrunde până la ea. Suficient ca să supravieţuiască, nu destul ca să trăiască.

Paşi mici

Uneori, sunt de ajuns nişte paşi mici, mici pentru a te simţi din nou om: o muzică minunată, prieteni, o lumină anume, izvorâtă din lumânări albe, gândul că există mâine, indiferent ce ar aduce cu el. Un mâine pe care nu-l ştii, pe care nu-l mai planifici, dar care promite mult tocmai pentru că nu trebuie să facă nimic. Doar să fie. Promisiunea unei zile pe plajă, începutul unei noi zile în care vei zâmbi fiindcă vrei, nu pentru că trebuie, certitudinea că, indiferent ce va fi, va fi bine. Doar fiindcă eşti tu. Tricouri noi cu mesaje haioase. Şi bere, multă bere, de ce nu?