Spaime

Nu pot dormi. Mă bântuie nişte spaime pe care nu le pot numi, mă vizitează dintr-odată câte o nelinişte bizară, care mă gâtuie, mă sufocă, mă lasă fără aer... Nu am nimic, nu pot numi nicio sursă a fricii care mă face să transpir subit. Mă simt doar atât de obosită încât nu pot să-mi mai controlez propriul corp, levitez parcă într-o stare de semi-conştienţă, aşteptând ceva. Poate e vorba despre un prag pe care trebuie să-l trec, poate e de vină aşteptarea. Poate, pur şi simplu, am nevoie de o îmbrăţişare...

Fericirea e în noi

           Vizavi de fericire, oamenii au, am constatat de-a lungul timpului, o atitudine diferita. Pentru unii - din ce în ce mai mulţi, din păcate - fericirea este echivalentă cu banii. Cu cât au mai mulţi, cu atât se consideră mai fericiţi. Şi nu neapărat pentru că, prin intermediul acestora, reuşesc să-şi satisfacă anumite dorinţe - asta, cel puţin aşa simt eu, încă ar mai fi de înţeles. Nu, există oameni care se simt fericiţi fiindcă au banii, fie că îi au într-un cont în bancă, sub saltea, acasă sau, pur şi simplu, în portofel. Credeţi sau nu, încă există, în secolul 21, oameni care poartă permanent cu ei sume importante. Nu fiindcă ar avea ceva de făcut, de plătit etc, ci pur şi simplu fiindcă asta îi face să se simtă bine.  

        Alţii se consideră fericiţi dacă au o familie reuşită: în traducere, o casă confortabilă, un trai decent, copii sănătoşi, un anumit grad de înţelegere în cuplu, eventual câte un concediu, la munte iarna şi la mare vara. 

          Pentru o anumită categorie de oameni, contează mai mult reuşita profesională: o carieră strălucită, construită sacrificând orice alt aspect al vieţii personale, o colecţie cât mai impresionantă de distincţii, premii şi alte dovezi ale recunoaşterii valorii, evident, însoţite şi de recompense materiale pe măsură. Pentru asta, sunt dispuşi să renunţe la orice altceva.

          În sfârşit, există oameni care se consideră fericiţi dacă pot împărţi toate aspectele vieţii lor cu sufletul pereche. Jumătatea. El. Ea. În fine, fiecăruia, ce i se potriveşte. Mărturisesc, eu fac parte din această ultimă categorie. Nu pot fi fericită decât dacă sunt iubită şi iubesc, evident, aceeaşi persoană. Da, îmi place şi mie confortul, da, mă bucur atunci când performanţele îmi sunt apreciate, da, îmi plac anumite lucruri care se pot cumpăra cu bani. Dar iubirea sinceră, profundă, completă şi împărtăşită este condiţia fericirii mele. Toate celelalte pălesc prin comparaţie. Poate sunt eu o romantică incurabilă, dar, la sfârşitul zilei, dacă, acasă, dezbrăcat de hainele scumpe, după ce ţi-ai scos accesoriile de mii de euro, atunci când nu mai eşti înconjurat de admiratori sau subalterni, nu ai un om care să te iubească nu pentru ce ai, ci pentru cine eşti, viaţa îţi este pustie.  Fericirea nu e o Fata Morgana, imposibil de atins. Fericirea e în noi, depinde doar de cât suntem în stare să dăruim din noi înşine. Pentru că, dăruind, primeşti.

Hamsterul şi capătul drumului

Uneori, am sentimentul acut că ne zbatem fără sens. Mă urmăreşte imaginea unui hamster, care, din lipsă de spaţiu în cuşca strâmtă, aleargă până oboseşte în rotiţa lui, evident, fără să ajungă undeva. Încă de mică, nu înţelegeam cum poţi să mergi fără să ai un ţel stabilit. "Hai să ne plimbăm", îmi spunea mama, după ce îmi punea hainele de duminică. "Unde mergem?", voiam musai să ştiu. "Vedem noi", venea răspunsul, numai bun să mă bage în ceaţă. Nici acum, după atâta vreme, nu îmi place să merg fără să ştiu unde mă voi opri, care este punctul terminus. Am învăţat însă că e mai bine să te relaxezi, să laşi drumul să te ducă acolo unde vrea el. S-ar putea ca, la capăt, să ai chiar o surpriză plăcută.