Vis de iarnă

Astăzi, pe mailul de serviciu, cineva de la o bancă - îi urăsc nediscriminatoriu pe toţi angajaţii băncilor care ţin să mă bombardeze cu noutăţi, oferte, para-oferte etc - mi-a urat o dimineaţă frumoasă şi însorită. Şi nu e. Ninge de rupe şi, sincer, aş vrea să fiu acum oriunde, numai la birou nu. Aş vrea să fiu cu tine în zăpadă şi să nu ne pese că ne udăm hainele şi că răcim şi că a mai trecut un an prin noi. Să prindem fulgii cu limba şi să râdem necontrolat, pe urmă să ne refugiem într-o baie fierbinte şi un vin fiert şi o carte franţuzească din care să-ţi citesc, cu intonaţie, până adormi. Şi cu jazz în boxe, da.  Şi cu aşternuturi noi, mirosind a levănţică, cu perne multe, printre care să te pierd, cu şoapte şi ochi aprinşi, făclii în întuneric.

Cimitirul elefanţilor

Întotdeauna mi-au plăcut elefanţii. Când eram mică, târam unul de trompă prin toată casa. Era o jucărie din aceea de cauciuc, ţiuitoare, dar o iubeam atât de sincer cât poate un copil să iubească. Mai târziu, devoram poveştile cu elefanţi, pe urmă filmele. Din Tarzan cu Johnny Weismuller nu mi-a plăcut Tarzan, nici măcar Jane :), ci elefantul. Am devorat cele câteva rânduri dedicate lor în Atlasul Zoologic, cartea de căpătâi a vacanţei dintre clasa I şi a II-a, i-am întâmpinat cu bucurie la Teleenciclopedia. Pe urmă, din documentarele posturilor Tv, am aflat cum puiuţii elefanţilor sunt copii la fel de mult ca noi, am aflat ce forţă au, cum se conduce societatea lor, de ce sunt ameninţaţi cu dispariţia. Atunci când am văzut un film despre felul cum mor elefanţii, am plâns. Demnitatea cu care îşi duc durerea în altă parte, s-o ascundă, m-a marcat.