Avem zile mai bune şi zile mai proaste. Poate cea mai bună metodă să aflăm care ne sunt cu adevărat prietenii este să-i ţinem aproape şi într-una dintre zilele proaste. Dacă nu fug după ce ne văd partea cea mai întunecată, atunci e bine, înseamnă că avem şi ceva bun de oferit, în schimbul toanelor, al proastei dispoziţii şi al nemulţumirii chiar fără motiv cu care ne luptăm uneori.
Când iubim, ni se pare mai simplu, de parcă omul de lângă noi ar trebui, by default, să ne înghită toţi nervii, toate nemulţumirile, toate neîmplinirile. Ei bine, nu. Nu de aia iubim, acel "la bine şi la rău", mai mult sau mai puţin oficial, recunoscut etc nu înseamnă că putem fi oricât de mitocani cu cel/cea de lângă noi şi că trebuie să ne suporte. Şi, evident, nici viceversa. E important să fim noi înşine cu omul iubit, fiindcă, altfel, nu vom fi niciodată siguri că ne iubeşte pe noi, aşa cum suntem, cu hachiţele noastre sau că iubeşte un ideal care nu vom fi niciodată, o proiecţie a propriilor sale dorinţe, aspiraţii. E la fel de important să nu uităm că, oricât de mult ne-ar iubi, omul de lângă noi este exact asta: OM. Cu zile bune şi zile proaste, cu temeri, cu zâmbete şi cu lacrimi, un om independent şi, totuşi, atât de dependent de noi şi de stările noastre.
Nu uitaţi să-i spuneţi celui drag că-l iubiţi. Nu doar marţea viitoare, ci în fiecare zi, dacă se poate. Şi să-i spuneţi "Iartă-mă", când îi greşiţi, "Te rog frumos", când îi cereţi ceva şi, în genere, ce OM minunat este, înainte de a fi bărbat sau femeie. Iubiţi-vă mult!
