De-a v-aţi ascunselea

Uneori, mă ascund în tine. De mine însămi, de cicatricile acum aproape invizibile care încă mă mai sâcâie. Mă fac mică, mică, într-un colţ, aproape nu mă vezi, doar mă simţi acolo, ca pe o promisiune de sprijin constant. Şi de tandreţe nemăsurată şi de pasiune aprinsă şi de magie. Sunt fermecate clipele cu tine, iubito, şi nu neapărat pentru că am muta norii împreună - deşi, n-am nicio îndoială, am putea s-o facem. Magia noastră nu are secrete scrise în cărţi vechi, cu simboluri ritualice pe coperte. E lumina care vine din noi, colorată şi caldă, străpungând întunericul din jur, făcând să strălucească până şi cea mai mohorâtă zi. Avem nevoie doar de zâmbet, de ardoarea unui sărut şi de răbdarea de a ne asculta una pe cealaltă. Avem nevoie să fim noi însene şi atât.  

Alteori, te ascunzi în mine. De răutatea altora, de nişte dureri mai vechi sau, poate, doar ca să te odihneşti. Îţi pui capul pe umărul meu, cu un oftat, şi îţi simt zâmbetul pe piele, chiar lângă inimă. Şi, chiar atunci, timpul se opreşte în loc, nimic nu mai contează, dincolo de ritmul sincronic al respiraţiei noastre, de parfumul pielii tale şi de textura atât de aparte a părului tău, în care îmi place aşa mult să mă joc. Modul în care mi te potriveşti în braţe e un dar, unul într-o viaţă, dacă ai noroc. Şi eu am. Mai mult noroc decât am crezut vreodată că aş putea avea, eu, campioana ghinioanelor. De fiecare dată când îmi adormi în braţe, acesta este ultimul gând cu care te urmez. La limita conştientului, exact când somnul pune stăpânire pe mintea mea, zâmbesc şi îţi aşez în creştet încă un sărut. Lumea întreagă poate să se prăbuşească. Suntem împreună.