De ce sunt tristă

Sunt tristă. Am constatat, cu o amărăciune care încă mă bântuie, că, de multe ori, bunăvoinţa de care dau dovadă, sufletul pe care îl pun în toate lucrurile pe care le întreprind, devotamentul şi loialitatea mea pot fi călcate în picioare. Oameni cărora le-am acordat sprijinul meu necondiţionat uită, în primul moment de discuţie în contradictoriu, că sunt un om bun, care îi respectă. Multă vreme, nişte ani întregi chiar, am trăit cu impresia, despre care acum ştiu că e falsă, că vina îmi aparţine. Cumva, eu eram mereu prea îngăduitoare, încercând să împac pe toată lumea cu toată lumea şi pe mine cu oricine ar fi fost deranjat de vreo acţiune sau inacţiune a mea. De fapt, nu e niciun mister, oamenii sunt doar aşa cum sunt ei, dispuşi să uite repede binele pe care li-l faci şi să ţină minte doar disconfortul pe care li l-ai creat. Nu ştiu dacă ei judecă bine sau dacă eu, care mă ghidez mereu după principiul ""Binele pe care-l faci, scrie-l în nisip, binele care ţi se face, în lespede de piatră", am dreptate. Probabil, dreptatea e undeva la mijloc. Un lucru e cert, în ceea ce mă priveşte: am învăţat - cu ajutorul nepreţuit, dar mult apreciat al iubitei mele - că oamenii dăruiesc atât cât pot. Unii mai mult, alţii mai puţin. Şi nu e vina mea că eu dăruiesc mult din mine, nici a lor că nu sunt capabili să facă la fel. Înţelegerea acestui fapt mă scuteşte de o durere mai profundă, dar, cel puţin deocamdată, nu mă scuteşte de tristeţe.