Vis de iarnă

Astăzi, pe mailul de serviciu, cineva de la o bancă - îi urăsc nediscriminatoriu pe toţi angajaţii băncilor care ţin să mă bombardeze cu noutăţi, oferte, para-oferte etc - mi-a urat o dimineaţă frumoasă şi însorită. Şi nu e. Ninge de rupe şi, sincer, aş vrea să fiu acum oriunde, numai la birou nu. Aş vrea să fiu cu tine în zăpadă şi să nu ne pese că ne udăm hainele şi că răcim şi că a mai trecut un an prin noi. Să prindem fulgii cu limba şi să râdem necontrolat, pe urmă să ne refugiem într-o baie fierbinte şi un vin fiert şi o carte franţuzească din care să-ţi citesc, cu intonaţie, până adormi. Şi cu jazz în boxe, da.  Şi cu aşternuturi noi, mirosind a levănţică, cu perne multe, printre care să te pierd, cu şoapte şi ochi aprinşi, făclii în întuneric.

Cimitirul elefanţilor

Întotdeauna mi-au plăcut elefanţii. Când eram mică, târam unul de trompă prin toată casa. Era o jucărie din aceea de cauciuc, ţiuitoare, dar o iubeam atât de sincer cât poate un copil să iubească. Mai târziu, devoram poveştile cu elefanţi, pe urmă filmele. Din Tarzan cu Johnny Weismuller nu mi-a plăcut Tarzan, nici măcar Jane :), ci elefantul. Am devorat cele câteva rânduri dedicate lor în Atlasul Zoologic, cartea de căpătâi a vacanţei dintre clasa I şi a II-a, i-am întâmpinat cu bucurie la Teleenciclopedia. Pe urmă, din documentarele posturilor Tv, am aflat cum puiuţii elefanţilor sunt copii la fel de mult ca noi, am aflat ce forţă au, cum se conduce societatea lor, de ce sunt ameninţaţi cu dispariţia. Atunci când am văzut un film despre felul cum mor elefanţii, am plâns. Demnitatea cu care îşi duc durerea în altă parte, s-o ascundă, m-a marcat.

Cum să hrănim neuronu' obosit

Zilele lungi de muncă ar trebui să se termine cu cocktailuri albastre sau vinuri roșii sau șampanie în flute verzi, cu muzică bună și cu țigări de foi. Dar nu mereu se poate. Așa că mă mulțumesc, deocamdată, cu salată de ton și ciocolată cu alune întregi sau amăruie. Și cu ceai de cireșe sălbatice, cu miere și lămâie. Cu cărți bune și cântece vechi, dar nemuritoare. Și mâine e luni, dar luni e departe, când savurezi toate astea din vârful patului:). Am zis.

P.S. - Pantofii nu au nicio vină, sunt doar frumoși:)

Affaires de coeur

Îmi plac zilele libere, diminețile lungi și leneșe, cu cafeaua în pat și laptopul în pat și cărțile alături, cu muzica mea, cu florile mele. Astăzi mi-am început ziua cu un Earl Grey fierbinte, un pic îndulcit cu miere și cu ˝Affaires de coeur˝ de Madeleine Chapsal. Și cu o durere de spate, pe asta însă prefer s-o ignor:). Mă gândesc serios la o plimbare mai spre după-amiază, iar dilema cea mai mare a zilei va fi cu ce să mă îmbrac:)). Nu pentru că aș fi vreo fashionistă, ci pentru că în casă e cald și bine, iar afară, mai mult ca sigur, foarte rece. La mijlocul lui noiembrie, mereu mă simt ori prea îmbrăcată, ori insuficient îmbrăcată, chestie care poate fi frustrantă. În rest, până luni, adio griji și bătăi de cap. Voi ignora inclusiv campania, care a început agresiv  - brusc, o mulțime de necunoscuți vor să fie prietenii mei pe Fb și pe urmă încearcă să-mi posteze pe wall diverse mizerii. Dar nici măcar asta nu-mi va strica sfârșitul de săptămână:), pe care vi-l doresc minunat tuturor:)!

Receptacul pentru durere

Suferințele mele mă dor surd, înfundat, mă dor așa, ca o sâcâitoare durere incipientă de dinți. O știți, e acolo, dar e suportabilă, te împrietenești cât de cât cu ea, mai treci prin încă o zi. Suferințele altora mă dor însă acut, uneori cred că sunt un soi de rezonator pentru ele, mă umplu cu toate, mai mici, mai mari, mai justificate, mai puțin justificate, le primesc, le clasez, le analizez și încerc să le vindec. Așa sunt eu. Am încetat de multă vreme să îmi mai pun întrebări de ce și cum, pur și simplu am în mine această pornire de a-i vindeca pe alții. Sau măcar de a încerca. Ce am învățat de-a lugul anilor a fost că nu mereu merge, că sunt situații în care trebuie doar să aștepți să treacă. E ca atunci când vine un val mare și realizezi că nu-l poți sări, poți doar să te bagi cu capul la fund și să-l lași să te învăluie. 

Nu-mi place să-mi recunosc neputințele. Nu-mi place să-mi ating limitele, asta mă descurajează mereu. Pe de altă parte, realizez că în anumite privințe limitele mele sunt poate mai sus decât ale oricărui altcuiva. Că poate cer de la mine mai mult decât este omenește posibil. Că oricât de mult mi-ar plăcea să iau durerea cu mâna, uneori pur și simplu nu merge așa. Probabil și pentru că oamenii au nevoie să își trăiască suferința pe propriile picioare.

De-un drog și de-o poveste...

Astăzi am cântat cu niște suflete dragi... Am cântat după multă vreme, fără să mă gândesc la nimic. Mi-a prins bine, mi-a plăcut să-mi aud vocea, după ceva tăcere. Și acum am să adorm, adoooorm. Ca de-un drog și de-o poveste...

Soldat sau pisică?

Uneori, am impresia că suntem soldați. Soldați disciplinați, care repetă la nesfârșit aceleași gesturi, care se duc la muncă, muncesc, pleacă spre bârlog, cumpără din drum o pâine, apă, sună acasă, să vadă dacă n-au uitat ceva - țigări, o bere, mâncare pentru câine sau pisică, plastilină că mâine are ăla micu oră de Educație artistică - primesc instrucțiuni, deschid portofelul, numără, se încruntă, numără iar, renunță la bere. 

Cred câteodată că, dacă nu am avea căi neuronale bătute, dispoziția predestinată de a primi ordine, nici n-am fi atât de ușor de condus. De mânat, mai bine zis. N-am fi așa de blânzi, așa de domestici, de îndobitociți, uneori, de propriile nevoi. Îmi plac pisicile pentru că, dintre toate animalele de pe lângă casa omului, sunt singurele pe care doar avem impresia că le-am îmblânzit. În realitate, sunt libere. Se prefac atâta timp cât asta le aduce mai aproape de țel, fie el cea mai fragedă bucățică de carne din farfuria ta sau accesul la cel mai interesant obiect de pe raftul de sus al bibliotecii. Pe urmă, se întorc în ele, suverane. Te pot iubi cu convingere, dar asta nu le va împiedica să te și zgârie cu patimă, la o adică, dacă nu le faci pe plac. Și în niciun caz nu ai să le determini să se joace, dacă nu vor, să mănânce, dacă nu le place, să doarmă, doar fiindcă e noapte. Mi-ar plăcea să fiu mai pisică și mă trezesc, din păcate, din ce în ce mai soldat. Am să-mi ignor însă durerea de spate, am să mă întind între perne cu un pahar de vin și am să ascult o inițială franțuzească. Până mâine, ordinele mai pot aștepta...