Oameni buni, oameni răi

Discutam deunăzi cu iubita despre oameni, calităţi, defecte, trăsături de caracter, lucruri care ne fac să ne iubim sau să ne urâm.

Deşi poate părea simplist, în opinia mea oamenii se împart în două categorii distincte: oameni fundamental buni şi oameni fundamental răi. Nu sunt nicio clipă atât de naivă încât să cred că nu există nuanţe, că totul e alb sau negru, nu. Ştiu că toţi putem avea momente de răutate, că până şi cel mai bun dintre oameni poate deveni, în anumite condiţii, măcar răutăcios. Şi totuşi, din partea mea de lume, lucrurile se văd cam aşa: oamenii fundamental răi se pot preface că sunt buni, dar, în condiţii de extremă tensiune nervoasă, în situaţii limită, de viaţă şi de moarte, răutatea din ei va ieşi mereu la suprafaţă. Ei sunt aceia în care, cum spuneau bunicii, nu poţi pune bază, la o adică. Oamenii fundamental buni pot fi răi, ocazional (nimeni nu e înger, până la urmă), dar, puşi la proba de foc a unui necaz, a unei circumstanţe speciale, îţi vor fi mereu alături. Oamenii fundamental buni sunt aceia pe care merită să-i iubeşti o viaţă întreagă, sunt cei cu care "faci casă", cum spunea bunica, sunt oamenii care te ceartă cu toată gura atunci când îi dezamăgeşti, dar care se vor lua de gât cu medicii de la Urgenţe, în miez de noapte, dacă nu-ţi scade febra după prima injecţie. În viaţa mea de până acum, am avut norocul să întâlnesc asemenea persoane: majoritatea îmi sunt încă aproape. Iar pe una, dacă am să pot s-o iubesc îndeajuns, sper s-o păstrez lângă mine mereu.  

9 ani de legalitate. Altfel

La 19 ani, când m-am îndrăgostit prima oară de o femeie, era încă ilegal să fii gay în România. Dacă poliţiştii erau suficient de plini de zel - şi, credeţi-mă, mai erau cazuri! - te puteai trezi la secţia de Poliţie dacă îţi ţineai iubita de mână pe stradă. Şi nu, asta nu se întâmpla, aşa cum cred astăzi puştii, înainte de Revoluţie. Era în 1995.  Nu mi-am pus problema o clipă, la momentul respectiv, să înot împotriva curentului. Am făcut ceea ce făcea majoritatea: m-am ascuns. Pentru cei care au luptat, pentru cei care au făcut posibilă , în 2001,  eliminarea celebrului articol 200 din Codul Penal, nu am decât respect. Şi o infinită recunoştinţă. 

Încă nu e uşor să fii altfel în România, indiferent că este vorba despre orientarea sexuală, despre culoarea pielii, apartenenţă religioasă sau orice alt aspect al vieţii personale care te diferenţiază de majoritate. E greu să trăieşti cu un handicap, e dificil, pur şi simplu, să fii urât. Sau obez. Dar, cel puţin în ochii legii, acum putem să fim diferiţi. Avem dreptul să fim noi înşine, să iubim pe cine vrem. Poate asta nu înseamnă mult şi, cu siguranţă, nu e suficient. Dar e un început. De la abrogarea articolului 200 au trecut doar 9 ani. 9 ani de legalitate pentru comunitatea LGTB. 9 ani în care dragostea poate fi, legal, diferită de felul în care o percepe majoritatea. Peste încă 9 ani, mi-aş dori să putem scrie că legea ne permite să ne întemeiem familii diferite, să fim părinţi diferiţi. Nu mai buni decât cei majoritari, nici mai slabi. Pur şi simplu, altfel. Până la urmă, 9 ani pot însemna diferenţa dintre posibil şi imposibil.

Vara sunt eu

A venit vara, iubito... E în mine, o simt. Vara sunt eu. Mă trezesc dimineaţa cu părul umed, zulufind pe la tîmple şi cu o nelinişte aparte. Aceea în care te-aş prinde cu mîinile amîndouă şi te-aş răpi lumii întregi, ca să fii doar a mea, măcar vreo mie de nopţi, ca-n poveştile arabe. Îmi plac nopţile de vară, minune, nopţi arzînde, cu piele înfiorată, nopţi cu şoapte strecurate şerpeşte pe la urechi, nopţi cu nerăbdarea regăsirilor atît de fierbinte... Şi îmi plac dimineţile, cafeaua aburindă, răcoarea binemeritată, halatul alb tras peste genunchii strînşi la piept şi un sărut de-al tău, pe tîmplă, exact acolo unde, cînd mă trezesc, am părul umed. 

"Femeie în halat alb aşteptînd" - portret de Pamela T. Bell

Pe când era bunica fată...

... afecţiunea între soţi nu era o chestie prealabilă căsătoriei. Mariajul era o convenit între familii, un fel de alianţă comercială, pecetluită în faţa preotului. Ori aveau părinţii tarlale învecinate, şi se gândeau că vor lucra mai uşor pământul, ori existau alte interese, mai industrializate: un proprietar de darac de lână se încuscrea musai cu un crescător de oi, ca să aibă asigurată materia primă. Faptul că mirele şi mireasa trăzneau unul a lână udă, celălalt a urdă, nu mai preocupa pe nimeni. Bunica însăşi îmi povestea, cu năduf, că au obligat-o să se mărite cu unicul fiu al celei mai avute familii din sat, doar pentru pământ. Care pământ urma oricum să fie luat cu sila de comunişti, dar cine putea să ştie asta atunci?  

Între timp, îmi plăcea mie să cred, lucrurile s-au mai schimbat: se presupune că nu se mai fac alianţe între familii, ci o căsătorie implică, cel puţin iniţial, dragoste, pasiune, armonie, înţelegere, o prietenie profundă şi încredere reciprocă. Ei bine, mă uit în jur şi constat, cu tristeţe, că, de fapt, rareori lucrurile stau aşa. Şi acum, interesul primează: familia ei trebuie să dea casa, a lui, maşina. Sau invers. Nunta se face musai de către părinţi, iar copiii primesc integral banii strânşi, să le asigure un început de drum comun promiţător. Li se caută slujbe de către mămica şi tăticu sau, dacă asta au reuşit să facă singurei, atunci musai sunt ajutaţi să-şi ia un teren la munte sau la mare, pentru o viitoare casă de vacanţă ori li se plătesc sejururi scumpe la tropice, să se relaxeze, că muncesc mult, sărmanii! Şi dacă îndrăzneşti să-i întrebi pe fericiţii părinţi "Dar o/îl iubeşte?", se uită lung la tine, ca şi când romantismul (de care da, mă declar "vinovată") e o chestiune desuetă, precum mariajul pentru pământ pe care-l evocam mai devreme. "Aaaa, păi o iubeşte, sigur! I-a luat de ziua ei un ceas Cartier şi i-a comandat rochia de mireasă în Italia! Cu cristale Swarovsky! Dar nici ea nu a rămas mai prejos, nu,nu! L-a dus în weekend în Tunisia de ziua lui!" Mda, clar. Se iubesc.

Bloggeriţă minunată :)

Am primit un premiu :) Camelia crede că sunt "awesome blogger"... Şi cine sunt eu, s-o contrazic :)? Mai degrabă mă bucur de apreciere şi mă gîndesc, la rîndu-mi, cui să-i fac aceeaşi bucurie. Hmmm, păi să fie, în ordine absolut aleatorie,  Klara, femeia simplă, Ada , Lorena si Lia. Evident, numai dacă vor, fiindcă nu sunt adepta bucuriilor cu sila... Fiecăreia i se cuvine titlul, în opinia mea (singura care contează, că nu degeaba îs la mine pe "moşie"), pentru modul absolut particular în care îmi înseninează zilele.

Ce ţie nu-ţi place...

Mi-e ruşine cu mine. Asta nu mi s-a mai întâmplat demult, iar sentimentul e cu atât mai copleşitor. Am reuşit să terorizez omul pe care-l iubesc cel mai mult exact în modul care-mi displace mie cel mai mult. Nu credeam că asta o să mi se întâmple, chiar nu credeam! Poate că sunt prea dependentă de programe şi programări, poate că termenele limită pe care mi le autoimpun din motive obiective m-au transformat într-un robot incapabil să se abată de la date, ore etc. Naiba ştie! Cert este că m-am transformat în iedera otrăvitoare pe care o pomeneam mai demult. Şi acum mă străduiesc s-o tai de la rădăcină. Şi să plantez nişte glicină în loc :)