Claritate

Uneori, când te aștepți mai puțin, la finalul unei zile aglomerate, ai un moment de claritate. Unul în care parcă toate astrele se aliniază și găsești răspunsuri la întrebări chinuitoare, pe care le purtai de multă vreme ascunse undeva în adâncul minții sau/ și al sufletului. E greu uneori să vezi lucrurile care nu merg. Sau e greu să accepți de ce nu au mers. Dar am învățat că, odată ce le așezi la locul lor, în sertarul bine etichetat din trecut, te îndrepți cu mai multă încredere spre viitor. Nimeni nu are, în viață, toate răspunsurile. Înțelept e însă ca, atunci când ai găsit măcar câteva, să te mulțumești cu asta. Evident, până la următoarele întrebări. Căci ce am fi fără întrebări? Simple existențe, în niciun caz vieți.

Mi-a crescut un soare în suflet

Port o lumină în mine, una care reuşeşte să străbată şi ceaţa cea mai deasă. Mă hrănesc cu zâmbete de copil şi îmi cresc aripi de înger. Întâmpin dimineţile cu un surâs, deschid fereastra şi chem iarna înăuntru. În cartier miroase a zăpadă, cumva. Şi a foc de lemne, ca în copilăria mea. O cabană de munte, o sobă încinsă, o pisică torcându-mi în braţe şi o gutuie coaptă, muzică în surdină şi o mângâiere în păr, cam asta îmi doresc. Mă întreba cineva ce vreau de Crăciun. Nimic special, linişte şi dragoste. Atât. Şi un vin fiert, cu mirodenii, băut lângă brad.

Fericirea nu face rating

Sunt fericită. Știu, nu e nimic așa interesant în asta, fericirea nu face rating. Dar, așa cum mi-am spus aici durerile și dorurile, tot așa spun acum că sunt fericită. Viața mea are un sens. Chiar dacă, din multe puncte de vedere, viitorul e incert, am singura certitudine de care aveam nevoie ca să fiu fericită, cu adevărat fericită. Și îmi ajunge.

Doar autobuzul

Astăzi, singurul lucru bun care s-a întâmplat a fost că, seara, a venit foarte repede autobuzul. Unele zile sunt așa. Nici nu mai caut explicații. Sper doar să nu mă fi părăsit de tot îngerul meu păzitor. Și sper ca mâine să fie o zi mai bună. Nu una în care să-mi iasă toate lucrurile, dar măcar una în care să nu mă simt ca și cum aș lupta constant cu morile de vânt. Vreau o zi senină. Măcar puțin soare și un petec de cer albastru...

Bețe de răsoare

E din nou lună plină și sunt prea muncită ca să mai am insomnii. Și totuși. Adorm greu, smucit, nimic nu mă mai ajută, nici ceaiul fierbinte, nici muzica mea, nici filmele, nici cărțile. Mi-e dor să hălăduiesc pe câmpii cu vântul în față, să-mi ardă obrajii. Mi-e dor să fiu mică și fără griji. Oare cum se culeg bețele de răsoare?, o întrebam, cu mulți ani în urmă, pe bunica mea, coborând din căruță, în câmp, la mijloc de noiembrie. Așa, cu grijă, unul câte unul, zâmbea ea mucalit, întinzându-mi o sârmă cu care, la urmă, se lega balotul. Spre seară, cu mâinile ferfeniță - răsoarea zgârie rău, când e uscată - ne suiam din nou în căruță, pe țolicul așternut peste răsoare, și plecam către casă. La gura sobei, după mămăliguța cu lapte și carne din borcan, bunica îmi ungea mâinile rănite cu untură de porc și mi le învelea în cârpe. Adormeam, cu ticăitul deșteptătorului abia auzindu-se din cutia lui de lemn, cu cocoși. Îi harnică fata asta, măi Davide, îi spunea bunica lui bunicul și el mă învelea cu plapuma și-mi dădea părul de pe frunte: Eh, îi de-a noastră! Orășancă, dar de-a noastră!
Acum, câmpia e pustie. Și eu, câteodată. Am mâinile albe, curate, fără zgârieturi și bătături, dar mi-e dor de ele. De ei.

Uitare

         Azi am uitat o chestie tare importantă, impardonabilă chiar, în alte condiții. Dar tensiunea ultimelor zile își spune cuvântul. Am nevoie de o defragmentare, da' rău! Mâine e însă vineri, așa că asta va trebui să mai aștepte. Deocamdată beau niște vin bun alb, îmi imaginez povestea facerii lui și cuget. Îmi doresc ca măcar unele dintre întrebările mele să își găsească răspuns. Îmi doresc să mai dau jos vreo cinci kilograme și lucrez la asta. N-am uitat cine sunt, dar uneori mă pierd în detalii. Am momente de singurătate acută, pe care le ignor sau le trăiesc din plin, în ideea că problemele nu pot fi evitate, trebuie să treci prin ele ca să le rezolvi. Nu-mi place tehnica struțului la nimeni, pot să-i înțeleg pe cei care o folosesc, dar nu pot să-i respect. Și sunt împăcată cu asta.