Recompunere

la umbra gândurilor, mă regăsesc în visele mele
mă ascult cu atenţie, să-mi prind fiecare nuanţă
mă cercetez amănunţit, mă recompun cu migală
sunt eu, şi totuşi parcă alta
mai stăpână

...

între mine și restul lumii e o platoșă.
groasă, nesimțirea mă învață cum să trăiesc
nu mai cred în poveștile copilăriei
nu mai sper și nu mă mai trezesc
rămân în visul meu mov
ca sub un clopot
scufundat în oceanul unor lacrimi mai vechi
nu parcurg nici distanțe
nu mai am răfuieli
respir rar și încet, să nu sparg adăpostul
din mine, de unde începuturi renasc
în cenușă de fluturi

Să-i trag una în cap lui Murphy!

Este sentimentul pe care-l am atunci când mi se îngrămădesc pe cap o grămadă de lucruri de care nu aveam nevoie, pe care nu mi le doream şi pentru rezolvarea cărora  nu prea am ce face. Evident, mi-e imposibil să le prevăd, să le împiedic să se întâmple, dar, atunci când vin avalanşă peste mine, nu mă pot împiedica să mă întreb, exasperată: De ce eu? De ce mi se întâmplă toate numai mie?. Poate pentru că, aşa cum spunea, demult, demult, bunica mea, eu le pot duce. Şi cineva, acolo sus, ştie. Dar, pe cuvânt, aşa mi-ar plăcea uneori să nu se mai joace Murphy ăsta cu nervii mei! Wishful thinking.

Plăceri regăsite

Mă regăsesc în propriile-mi gânduri. Şi ăsta e un lucru bun. Regăsesc plăcerea lucrurilor simple: a cafelei de dimineaţă, mereu tare, dar, în ultima vreme, obligatoriu cu lapte, a adormitului şi trezitului cu muzică bună (a murit Mihaela Ursuleasa, un mare talent şi, asta nu mai miră pe nimeni, moartea ei a trecut aproape neobservată, din păcate), a şmotruitului de diverse suprafeţe casnice. Ar trebui să-mi fac o listă de lucruri obligatorii, dar nu-mi mai plac listele. S-ar impune, totuşi, o ordine drastică printre haine. Am început cu cărţile şi, desigur, m-am trezit recitind cărţi de poezii din copilăria mea. Poate nu întâmplător, prima carte pe care părinţii mi-au cumpărat-o, pe când aveam cred doar câteva luni, a fost una de poezii. La fel şi următoarele trei patru. Mi-a plăcut să-mi răsfoiesc trecutul: fiecărei cărţi i-am regăsit în minte detaliile poveştii, pe fiecare am poziţionat-o cu acurateţe în timp, din toate am regăsit cu bucurie atmosfera unei alte epoci. Una mai rea, la modul absolut, dar care, pentru mine, e sinonimă cu o copilărie fericită, un timp în care nici nu apucam să-mi doresc lucruri şi ele se materializau, ca prin minune, un timp în care pândeam librăriile nu după jucării noi, ci după cărţi noi şi mă bucuram pentru fiecare dintre ele ca pentru o comoară. Mergeam către casă strângându-le la piept şi cred că aş fi citit în mers, dacă mamei nu i-ar fi fost teamă că mă împiedic. Odată intrată pe uşă, mă instalam în pat şi devoram noua achiziţie. Nu mi se cumpărau cărţi duminica, fiindcă ai mei ştiau că, astfel, aş fi ratat plimbarea: era imposibil să mă mai scoată cineva din casă dacă aveam o carte nouă. Şi acum, după atâţia ani, nu încep anumite cărţi decât când ştiu că am măcar trei zile libere în faţă, altfel risc să nu dorm deloc. Şi, din categoria plăceri regăsite, citesc din nou în cadă:). Ceea ce vă recomand şi vouă, dacă nu o faceţi deja.