Oare cine-i scria discursurile lui Ceauşescu?

Dimineaţă. Mult prea dimineaţă, după mult prea puţine ore de somn. Ciulesc urechea la radioul care a cântat de nebun toată noaptea - mai nou, insomniile mele se tratează cu muzică - şi mi se pare că nu aud bine: Ceauşescu. Mi se zburleşte carnea pe mine instantaneu - nu fac parte din categoria iertătoare decât rarisim, iar de uitat, nu am să uit vreodată anii mei de conştiinţă socială de dinainte de '89 - mă trezesc definitiv şi fără drept de apel, caut buimacă telecomanda şi dau mai tare radioul, să aud ce naiba se petrece de zbiară dictatorul mort. Şi m-am dumirit: cei de la Radiodifuziune rememorau momentul în care România s-a opus invadării Cehoslovaciei de către URSS, în timpul evenimentelor ulterior cunoscute drept "Primăvara de la Praga". Întrucât la vremea respectivă nu eram nici în stadiu de proiect, curiozitatea mi-a învins reacţia organică de dezgust şi am ascultat extrem de atent fragmentul de discurs al lui Ceauşescu. Lăsând la o parte unele imperfecţiuni de pronunţie, ba chiar ignorând glasul dictatorului, am constatat cu uimire că discursul acela, prin care România condamna intervenţia armată în treburile unui stat suveran, era nu doar foarte curajos, aşa cum s-a considerat, la momentul respectiv, mai ales în mediile occidentale, ci şi impecabil alcătuit. Nu ştiu cine-i scria discursurile şefului de stat Ceauşescu, dar, din ce am auzit azi dimineaţă, atunci, în august '68, persoana cu pricina era cu siguranţă dată naibii. Mişto discurs, scribii de PR din ziua de azi ar putea să ia lecţii. Şi, deşi n-am nici urmă de nostalgii comuniste sau pro-ceauşiste, să mor io dacă n-ar fi cazul să ia lecţii şi majoritatea liderilor politici de astăzi, care nu sunt nici măcar în stare să citească aşa cum trebuie discursurile scrise de alţii.