Mi-e frică, mi-e frică să dorm singurică!

E o glumă, evident :) Nu mi-e frică să dorm singură, deşi nu pot să spun că îmi face plăcere :). Dar am şi eu lucrurile mele de care mă tem şi, preluând leapşa de la Camelia, n-am putut să nu pic pe gânduri. Asta fiindcă, beneficiul vârstei probabil, de unele temeri am scăpat. De altele, evident, nu... Aşa că, să vedem de ce îmi este frică.



1. Am oroare de fluturi. Adică îmi place să-i privesc, dar să nu se apropie de mine, nu le suport atingerea!
2. Mi-e frică de insectele înţepăcioase, gen albine şi viespii. Cu gândacii am o relaţie care fluctuează: dacă sunt la mine în cameră, mă isterizez, dar nu ţip, doar îi omor. Uneori, însă, îi las, pur şi simplu, să plece. Am învăţat că urcatul în vârful patului nu-i alungă. Oricum, nu mi-e frică de ei, mai degrabă o scârbă imensă. Şi, da, m-a dus cineva la "Infanteria stelară" şi, de atunci, insectele nu mai sunt la fel :)
3. Mi-e frică de foc. O frică iraţională, până la un punct, dar explicabilă prin simplu fapt că sunt incapabilă să folosesc aragazul fără să mă ard. Şi sunt o bucătăreasă încăpăţânată, chiar dacă nu neapărat foarte bună:)! Oricum, mi-e frică şi de flacăra brichetei şi de chibrituri, care mereu ard mai repede decât credeam.

Ce este femeia? - concurs pe blogul Terrei

Ce este femeia? - concursul de pe blogul Terrei, a început astăzi. Puteţi intra să mă votaţi pe mine, dacă v-a plăcut postarea mea din 8 aprilie, sau, evident, pe oricare dintre ceilalţi participanţi. Mulţumesc :)

Coup de foudre fashion style

De la postarea Cameliei, am picat pe gânduri: de fapt, ce fel îmi aleg eu hainele, care îmi sunt obiectele de vestimentaţie preferate, la ce nu pot, dar chiar nu pot rezista?

Să vedem: rochii chiar nu prea port. Nu că mi-ar displăcea total, dar mi se par constrictive: adică pantalonii, bluzele, fustele, vestele etc se pot schimba între ele, asorta diferit, combina în zeci de variante. O rochie e o rochie. Ştiu, or să mă mitralieze fashionistele în piaţa publică, dar chiar nu mă tentează, în magazine, rochiile. Am maximum trei de toate în garderobă, de obicei primite cadou, pe care le port foarte rar, mai ales dacă sunt din materiale ce trebuie călcate!

Rar mi se întâmplă să fac pasiuni pentru haine, dar, atunci când e cazul, mereu sunt veritabile coups de foudre. Îmi atrage atenţia o culoare într-o vitrină (şi,evident, magazinul e închis în momentul acela) sau văd o tăietură interesantă, o aplicaţie din alt material sau pur şi simplu îmi plac nasturii sau fermoarele :). Poate fi vorba despre o bluză, un tricou, o fustă, dar, cel mai adesea, e un pantalon sau un şal. Eh, aici e punctul nevralgic: ador şalurile şi eşarfele! Am nenumărate, dar mereu mai ochesc ceva nou, frumos, moale, cu dungi, cu flori, în degrade. În fine, e o nebunie, recunosc, dar e una aşa frumoasă :)! În plus, de-a lungul timpului, şalurile mele şi-au dovedit utilitatea: pe lângă înfăşuratul în jurul gâtului, ţin loc de pullover într-o seară mai răcoroasă de vară, înviorează rapid orice ţinută, transformă în mod miraculos o ţinută office într-una de cocktail. 

Anotimpul fericirii

Eu cred că anotimpurile se schimbă în noi. Poate să vină primăvara în mijlocul lui decembrie, după cum ne poate îngheţa sufletul în miezul verii. De câteva zile, tremur gros la birou, dar în mine e deja mai, cu flori splendide, cu soare bun, blând, încă nu atât de puternic să mă supere, dar capabil să-mi încălzească oasele. Cumva, după o seamă de incertitudini, după multe ierni prelungite, din vara trecută în mine e un singur anotimp. Al fericirii. Un anotimp în care e şi cald, şi frig, plouă uneori cu tunete şi fulgere, dar în care soarele răsare mult mai des decât credeam că e posibil. Iar eu mă simt, mereu, la adăpost. Sigură pe mine, protejată, iubită. 

Ce este femeia?

Îl citam, în postarea mea de pe 8 Martie, pe Oscar Wilde, care spunea că "femeia este o creatură menită a fi iubită, nu înţeleasă". Şi totuşi, provocarea la un concurs cu titlul acestei postari (lansata de dra Terra) a fost irezistibilă. În consecinţă, iată ce cred eu.

Femeia este o piatră din albia unui râu de munte: frumoasă şi strălucitoare la ea acasă, îşi pierde din farmec dacă o transplantezi; rezistă la intemperii şi vicisitudini mai mari decât ne putem imagina, trec peste ea, asemenea apelor repezi, dureri şi nevoi - ale ei şi ale altora -, o fac să zâmbească - mai rar, din păcate - şi bucurii. Femeia este, în acelaşi timp, ca un vânt fierbinte din deşert - te poate usca, te poate goli de substanţă, te poate îngropa în umbra orgoliului ei, câteodată nemăsurat. Femeia poate fi şi oază de plăceri nebănuite, atingerea pe piele a unui şal de caşmir, roşul întunecat al unui surâs, căldura pielii şi mirosul nemaivăzut de după dragoste. Femeia e şi mamă, şi fiică şi soră şi iubită. E ori incredibil de rea, forfecând atitudini, gesturi, scăpări, greşeli, ori mama tuturor durerilor, aptă şi doritoare să ia pe umeri poverile lumii. Şi într-un caz, şi în celălalt, e femeie. Şi cu asta am spus tot ce pot. Fiindcă, despre femei, niciodată nu poţi spune tot.   

Cui nu-i place alintul?...

Astăzi, mi s-a spus că aş fi alintată. Adică nu exact aşa, dar că, pentru a rezista cineva lângă mine, trebuie musai să mă alinte, să-mi aducă flori, să mă ducă în vacanţe pe unde vreau eu şi, în general, să-mi cânte în strună :). Să ne înţelegem bine, nu spun că nu-mi plac florile şi nici că îmi prisoseşte câte-un alint din vreme în vreme - dar mai ales atunci când mă doare ceva - sau că nu mi-ar plăcea să plec în vacanţe. Vacanţele, e clar, sunt aproape singurul motiv pentru care trăiesc şi funcţionez în restul timpului. Dar asta nu înseamnă că nu muncesc pentru ele, nu înseamnă că aştept să-mi pice, pe tavă, excursii în Tenerife sau croaziere în Pacific. Şi, cu siguranţă, nu sunt genul de jucărie care să depindă financiar de cineva. Să ne lămurim: nu le/îi urăsc pe cei care duc o asemenea viaţă, nu mă interesează ce fac dumnealor cu propria existenţă, eu una însă nu m-aş vinde pe nişte vacanţe, nici pe bijuterii, nici pe orice alte chestiuni care se pot cumpăra şi vinde. Eh, cu alintul, e altă poveste :)... În fond, cui nu-i place să fie alintat?

Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai străină din ţară?

           Aţi avut vreodată, uitându-vă în oglindă, sentimentul că nu vă regăsiţi? Că persoana aceea care vă întoarce privirea e străină, că nu vă simţiţi propriile contururi aidoma celor pe care prietena oglinda vi le aşază dinainte? 

          Mie mi se întâmplă asta uneori, ce-i drept, mai rar în ultima perioadă, dar tot mi se întâmplă. Când sunt foarte obosită, când, din motive de adormit cu părul umed, am a bad hair day (şi ştim cât le urăm pe astea, nu?), când nu reuşesc, din prima, dungi simetrice cu dermatograful la ambii ochi, când exact rujul care-mi trebuie a dispărut pentru totdeauna, nu e de găsit în marea de cosmetice (da, am multe, mereu mai multe, recunosc, asta e, fiecare cu damblaua lui, a mea sunt cosmeticele), ei bine, în zilele astea îmi este absolut imposibil să mă autoconving că eu sunt cea din oglindă. Şi mă simt ca şi cum m-aş privi cumva din exteriorul trupului meu, de parcă aş trăi un straniu fenomen de decorporalizare. Şi, evident, străina din oglindă îmi este teribil de antipatică, o uzurpatoare pentru care nu am niciun pic de îngăduinţă. Căreia îi văd toate ridurile, toate micile imperfecţiuni, urmele de vărsat de vânt (deşi nu sunt decât două, mici de tot) şi pe care o trimit repede la muncă, să treacă ziua. Cu speranţa, evident, că a doua zi mă voi trezi în relaţii mai bune cu propria mea imagine :)