Fără jumătăţi de măsură

Intensitate. Mă gândeam, zilele trecute, care ar fi termenul, unul singur, care să-mi definească pertinent trăirile. Şi l-am găsit. Asta e, indiferent că sunt de bine sau de rău, sentimentele mele sunt intense. Şi, din câte pot să-mi aduc aminte, mereu au fost aşa. Dacă am iubit, am iubit cu ardoare, cu năbădăi, dacă am urât, am făcut-o la fel de complet. Au fost oameni pe care i-am iubit şi pe care i-am uitat, pe cei pe care i-am urât însă, deşi i-am iertat pentru ceea ce-mi făcuseră rău, nu i-am uitat niciodată. Aşa sunt eu: merg până în pânzele albe. Dacă te porţi frumos cu mine, te ajut cu orice pot, te ridic atunci când cazi, te hrănesc de eşti flămând şi te doftoricesc la nevoie. Dacă te porţi urât, mă retrag, îmi văd de ale mele, te scot din sistem. Când însă îndrăzneşti să răneşti pe cineva drag mie, ai face bine să te ţii departe. A nu se înţelege de aici că bat în stânga şi în dreapta tot ce mişcă :)... Nu. Sunt, poate înainte de orice, un om corect. Dar şi loial, genul de om care îţi va lua apărarea, dacă îi eşti prieten, deşi ştie că ai greşit într-o situaţie. Ţi-o va spune după aceea, verde-n faţă, între patru ochi, dar niciodată nu te va abandona la greu.

Mă poţi suna noaptea, dacă te-ai îmbolnăvit, tu sau pisica ori câinele, dacă te doare sufletul, pur şi simplu, şi simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Nu-ţi cer, la schimb, decât respect, e singurul lucru la care nu fac rabat. Ca să-mi fii prieten, trebuie să ai coloană vertebrală şi simţul umorului. Eu le am pe ambele, deci fără asta nu se poate. Spuneam că trăiesc totul la maximum şi aşa şi este. În consecinţă, ca să rezişti prin preajma mea, trebuie să nu ameţeşti, fiindcă te poţi aştepta la schimbări de ritm, la decizii luate pe picior, câteodată, deşi sunt şi omul tabieturilor :). Sunt previzibilă, odată ce ajungi să mă cunoşti, dar nici nu ştii când te trezeşti cu o surpriză. Aşa că mai bine ţi-ar plăcea :)!

Tristeţile mele sunt ca nişte pisici gri. Adică eu aşa le simt, aşa le vizualizez. Nişte pisici gri încolăcite, într-o dimineaţă friguroasă de noiembrie, într-un fotoliu vechi, cu arcurile rupte, acoperit cu o pătură groasă de lână. Dacă mă laşi în ele, le trăiesc în tăcere. Dacă încerci să mă scoţi, probabil vor izbucni, ca de după un zăgaz rupt, nemulţumiri mai vechi, chestii grave amestecate cu nimicuri rizibile. Şi voi plânge, voi plânge mult, până mi se va lua piatra de pe suflet. După care, exact ca după o ploaie torenţială, va ieşi din nou soarele. Strălucitor. Intens. 

Bucuriile mele sunt ca ale unui copil: râd din tot sufletul, zâmbesc din toată inima, când primesc un cadou, înfloresc precum zorelele, dimineaţa. Nimic nu mă face mai fericită decât să se gândească oamenii dragi la mine. Poate pentru că şi eu mă gândesc la ei, la cum aş putea să-i surprind mai plăcut, să le fac, fie şi pentru o clipă, viaţa mai frumoasă. 

Când iubesc, aşa, ca acum - deşi asta este din start o chestiune dificil de cuantificat, ca acum n-am mai iubit niciodată - nu există lucru pe care nu l-aş face pentru jumătatea mea. Şi nu mă refer aici la prostii gen crimă sau mai ştiu eu ce inepţii. Pur şi simplu la gesturile mai mici sau mai mari care să o facă să se simtă iubită. Unica. Perfectă. Centrul universului meu. Cât despre teoriile cum că asta n-ar fi bine, sincer, nu mă interesează. Logica mea e simplă: ea mă face să mă simt aşa, iar eu sunt în al nouălea cer! Şi-atunci, de ce n-aş face şi eu la fel? :) Citeam la un moment dat, nici nu mai ştiu exact unde, o chestiune care mi s-a părut tembelă: cică nu trebuie să investeşti tot, sentimental vorbind, fiindcă, atunci când pierzi, te pierzi pe tine însuţi. Păi bun, zic eu, şi atunci, ce-i de făcut? E mai bine să iubim procentual? Ca la bancă? Să facem plasamente diverse, ca să ne protejăm sentimentele? Ei bine, nu. Eu nu pot. La mine, dragostea ori e, şi atunci dau tot, ori nu e şi nu dau nimic. În viaţa mea, jumătăţi de măsură nu mai există.

"Simt enorm şi văz monstruos" (I.L. Caragiale)

Verigi îngemănate

  Îngemănate, sufletele noastre se întorc unul spre celălalt. Ne spunem nimicuri, uşor, la ureche, ne alinăm durerile, ne căutăm dulceaţa prin cutele pielii. Ne iubim. Şi dacă tainele binelui s-ar dezvălui şi neiniţiaţilor, am fi fericiţi de foarte fragezi. Dar dragostea împărtăşită se învaţă, fructul minunat al înţelegerii se coace în timp, iar pasiunea se menţine aprinsă cu dăruire de sine. Nu ştim să iubim când suntem prea mici. Atunci rănim sau suntem răniţi, atunci ne consumăm şi ardem prea grăbit, precipitându-ne, neştiind sau neavând răbdare să ne savurăm. Iubirea frumoasă şi plină, rotundă ca un fruct dat în pârg, purtând în ea toate culorile gândurilor şi emoţiilor noastre vine către noi abia atunci când ştim s-o trăim. Cu încrederea în puterea ei nemărginită şi cu convingerea că va dura. Atunci, abia atunci, precum verigile de neclintit ale unui lanţ bătut de vânturi, ne vom găsi pentru totdeauna. Şi nu va mai fi loc în noi decât pentru noi. 

Abandon

Îţi simţisem privirea toată seara. Mă urmăreai, aparent linişţită, cu un zâmbet în colţul gurii, dar ştiam că era mult mai mult în ochii tăi decât ar fi observat privitorul neavizat. Îi simţeam cercetându-mă, de parcă atunci m-ai fi văzut prima oară, înregistrând cu atenţie şi interes fiecare detaliu. Roşeam uşor când îţi simţeam privirea întârziind asupra decolteului (ca de obicei, ţi se părea puţin prea adânc, dar, chiar în momentul acela, nu te-ai fi plâns de asta) şi ştiam că îmi observi obrajii luând foc. Ceilalţi nu ştiau de ce, tu însă da. Iar eu eram conştientă că intenţionat mă mănânci din priviri, tocmai fiindcă ştii că mă fâstâcesc, dar îmi şi place, în acelaşi timp. Îţi surprindeam din când în când câte un zâmbet ghiduş, dar plin de dorinţă şi mă încălzeam toată la căldura surâsului tău şi la gândul care-i dăduse naştere. La un moment dat, ţi-ai scos telefonul şi mi-ai trimis un mesaj: "Du-te şi scoate-ţi chiloţii!". Am roşit puternic, aveam impresia că toată lumea ştie ce aveam să fac, dar m-am dus la toaletă şi i-am scos, rămânând apoi toată seara goală parcă, tocmai fiindcă ştiam că te gândeşti la pizda mea udă, înnebunită şi atunci, ca întotdeauna, după tine.
Erai ciudat de calmă când am plecat, ca şi când ai fi uitat amănuntul, dar, deşi aş fi vrut să mergem pe jos, m-ai urcat în primul taxi şi am ştiut atunci, fără echivoc: mă voiai. Repede. M-am udat din nou, instantaneu şi mi-am strâns genunchii, iar tu ai sesizat mişcarea şi m-ai privit lung, ţi-am simţit privirea arzându-mă parcă, deşi abia te puteam vedea, în penumbră. Pe scara blocului, mi-ai luat poşeta şi haina, eram uşor năucă, nu înţelegeam ce vrei să faci. Cu mâna cealaltă m-ai tras după tine pe scări, în viteză. Ai descuiat uşa şi m-ai băgat înăuntru, aruncând tot pe jos, mai departe de noi. M-ai zdrobit de uşa, acum închisă, care punea o barieră protectoare între noi şi lume. Îmi prinsesem mâinile sub mine şi mă zbăteam să scap, să te pot îmbrăţişa, dar nu m-ai lăsat, îmi ţineai capul în palme şi mă sărutai, poruncitor, cotropitor, aproape nu mai aveam aer! Mi-ai ridicat fusta, ştiai că sunt goală sub ea, şi ai intrat tare în mine, cu trei degete, adânc şi violent, făcându-mă să ţip! Şi m-ai avut aşa, în picioare, îmi simţeam fundul izbindu-se de tăblia rece a uşii, îmi
ridicasem un picior pe tine, ca să poţi intra mai adânc în pizda mea şi te încurajam, printre gemete: "Ia-mă, ia-mă, sunt a ta, iubito, a ta, a ta!". Şi am fost. Atunci, ca de fiecare dată. Complet abandonată ţie. Aşa cum îţi place. Şi aşa cum îmi place.

Foame

Karam: Erotica

     Ne era foame una de alta, o foame profundă, dureroasă aproape. Aveam nevoie să fim una în cealaltă, sălbatic, fără preliminarii, fără complicaţii. O simţeam în pasul tău, brusc mai rapid, ca şi când ai fi vrut să înghiţi restul de drum şi să mă duci mai repede înauntru. La adăpost de priviri indiscrete, aveai să mă ai repede, în picioare, lângă uşă, ca de-atâtea alte ori. O ştiam, o citeam în privirea ta.
    Îmi spuneai cu totul altceva, povesteai despre drum, despre o cucoană prea parfumată şi excesiv de vulgară care te terorizase tot drumul, dar ochii tăi îmi spuneau exact ce urma să mi se întâmple. Îmi tremurau deja genunchii, mi se uscase cumplit gura, ardeam să mă săruţi, să mă ai, să scâncesc în braţele tale, să mă cutremur în mâinile tale, să urlu de plăcere cu pizda înfiptă în limba ta! Dacă prima dată când ne-am văzut, tremurasem fiindcă nu ştiusem la ce să mă aştept, acum tremuram fiindcă ştiam. Ştiam exact cum mă faci să mă simt, ştiam exact cât de mult îmi place să mă fuţi, tare, adânc, până la capăt, până nu mai simt nimic din mine decât plăcerea imensă din centrul meu, crescând, copleşindu-mă, supunându-mă ţie complet...
   Pe ultimii metri, înainte de a intra în casă, am fugit, aproape, m-ai prins de mijloc pe scările întunecate şi m-ai sărutat adânc, m-ai muşcat până la sânge, îi simţeam gustul uşor sărat, amestecat cu al tău. Aproape nu mai aveam suflu când mi-ai dat drumul, cu greu mă ţineam pe picioare şi, când am intrat în casă, m-am sprijinit de perete, cu capul lipit de piatra rece, şi te-am tras în braţele mele. Ţi-am desfăcut haina şi mi-am strecurat mâinile reci pe sub bluza tare, voiam să-ţi simt căldura, să-ţi simt pielea, să ştiu, fără urmă de dubiu, că eşti acolo. Ai tresărit şi m-ai strâns şi tu, sărutându-mă iar şi iar, ni se loveau dinţii aproape, atât eram de încleştate! Mi-ai ridicat cu o mână fusta şi, dintr-o mişcare, ai intrat în mine adânc, tare, ca şi când n-ar mai fi fost timp. Nici timp de întrebări, nici de încercări, nici de aşteptare. Am gemut surd, icnind la fiecare mişcare a ta, mă simţeai tremurând, îmi muşcam buzele ca să nu ţip, deşi aş vrut, aş fi vrut să ţip tare, necontrolat, aşa cum o fac mereu atunci când mă termini, când mă aduci în pragul nebuniei, ca să mă ridici apoi peste el şi să mă prinzi în braţe, de partea cealaltă! Nu puteam, însă, cumva, în momentul acela, simţeam că trebuie să tac, să mă mişc doar cu tine odată, în ritmul tău, primindu-te în mine fără rezerve. Şi te-am lăsat să mă ai, tare, sălbatic, să te pierzi în mine în timp ce mă făceai să mă pierd. Complet, total, până la capăt! Cum ne place nouă, iubito...  Am terminat aproape fără sunet, tremurând însă necontrolat şi strângându-ţi degetele adânc în mine, cu sucul curgându-mi fierbinte peste ele, copleşindu-te. Te-am privit în ochi şi ţi-am şoptit, cu un zâmbet: "Ştii ce, iubire? Mai vreau!Ce zici, mai primesc?"

De-a amintirile

Zile agitate. În jurul meu şi în mine. Amintiri care mă cotropesc, mă înconjoară. Nu trăiesc în trecut, nu-mi place ideea de a nu mai putea schimba nimic. Prezentul şi viitorul sunt la îndemâna mea, palpabile, influenţabile, vii. Şi totuşi, de la o vreme, îmi plac amintirile. Poate şi fiindcă, în premieră, amintirile sunt splendide. Cu tine, despre tine, cu noi, despre noi. Şi mă bucur mereu să mă copleşească, iubito, fiindcă ştiu că ne vom construi mereu altele, să se adauge comorii celor de până acum. Iubesc amintirile noastre. Te iubesc.  

M-a lovit o frunză

Ieri, când mă întorceam acasă, m-a lovit o frunză. S-a desprins dintr-un copac pe sub care treceam, mi-a atins în trecere vârful nasului şi a rămas aninată în mărgelele lungi, grele, pe care le purtam. Şi, în momentul acela, când am văzut-o, mică, galbenă, zbătându-se neputincioasă în vântul după-amiezii, am ştiut că a venit toamna. Fetele în fustiţe şi sandale care treceau pe lângă mine, bucurându-se încă de soarele unui septembrie blând, n-o aflaseră încă. Dar azi de dimineaţă, când se adunaseră ciorchini prin staţiile de autobuz, ca să ajungă la şcoală, o ştiau. Şi mi-am amintit alte dimineţi, de demult, cu guleraşe mult prea apretate şi cu flori - garoafe toate - împachetate în hârtie albă. Şi cu zâmbete, multe zâmbete, pe care ieri nu le-am prea văzut. 

Leapşă în 20 de minute

De la Ileanne am primit o leapşă interesantă: 20 de lucruri care îmi plac şi cărora, m-am gândit eu, am să le rezerv 20 de minute :).

- cafeaua - fierbinte, dar nu opărită, tare, foarte tare, dulce, nu foarte dulce :);

- ploile (toate) lăsate să mă plângă, în plimbări lungi, cu muzica mea la căşti sau cu iubita (evident, ultima variantă e preferata mea) sau ascultate din pat, goală, cuibărită pe umărul ei, cu o ţigară de foi şi un coniac;

- dimineţile de mai;

- ticăitul ceasurilor - cumva, îmi aduc aminte că timpul trece şi ar fi bine să-l fac să treacă şi cu folos;

- cărţile (e inutil să mă apuc să fac aici o pledoarie pentru citit, cine o face, ştie de ce-mi plac, cine nu, ei bine, nu prea mă interesează persoanele care nu citesc);

- jumătatea de oră imediat după ce m-am trezit: îmi place să lenevesc în pat, încă un pic, încă un pic, să dormitez, să mă răsfăţ o vreme încă în căldura aşternuturilor;

- gutuile coapte, toamna târziu;

- să stau la poveşti: despre copilărie, despre dragoste, despre oameni;


- plimbările noaptea târziu (ştii, aşa e iubito?);

- culoarea mov şi nuanţele sale;

- să împart :);

- să fac dragoste - oriunde, oricând, oricum, NU CU ORICINE :);

-zilele de 13:);

-căldura unui copil care mi se ghemuieşte în braţe, înainte să adoarmă :);

- să râd cu iubita:);

- serile de vară, la munte, când ai impresia că eşti stăpânul lumii sau la mare, când nu mai e nimeni pe plajă şi umbrele se lungesc fantomatic;

-  filmele SF;

- ironia fină;

-mirosul rufelor proaspăt spălate şi uscate la vânt;

-să număr banii (nu vă speriaţi, n-o fac des, nici n-am atâţia, dar îmi place chestia asta, pur şi simplu!).

Leapşa merge la Pinocchi0 şi Droopy :)