Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai străină din ţară?

           Aţi avut vreodată, uitându-vă în oglindă, sentimentul că nu vă regăsiţi? Că persoana aceea care vă întoarce privirea e străină, că nu vă simţiţi propriile contururi aidoma celor pe care prietena oglinda vi le aşază dinainte? 

          Mie mi se întâmplă asta uneori, ce-i drept, mai rar în ultima perioadă, dar tot mi se întâmplă. Când sunt foarte obosită, când, din motive de adormit cu părul umed, am a bad hair day (şi ştim cât le urăm pe astea, nu?), când nu reuşesc, din prima, dungi simetrice cu dermatograful la ambii ochi, când exact rujul care-mi trebuie a dispărut pentru totdeauna, nu e de găsit în marea de cosmetice (da, am multe, mereu mai multe, recunosc, asta e, fiecare cu damblaua lui, a mea sunt cosmeticele), ei bine, în zilele astea îmi este absolut imposibil să mă autoconving că eu sunt cea din oglindă. Şi mă simt ca şi cum m-aş privi cumva din exteriorul trupului meu, de parcă aş trăi un straniu fenomen de decorporalizare. Şi, evident, străina din oglindă îmi este teribil de antipatică, o uzurpatoare pentru care nu am niciun pic de îngăduinţă. Căreia îi văd toate ridurile, toate micile imperfecţiuni, urmele de vărsat de vânt (deşi nu sunt decât două, mici de tot) şi pe care o trimit repede la muncă, să treacă ziua. Cu speranţa, evident, că a doua zi mă voi trezi în relaţii mai bune cu propria mea imagine :)