Perfecţiunea există. Alta pentru fiecare.

O discuţie cu o prietenă mi-a repus pe tapet o chestiune la care nu mă mai gândisem de multă vreme. Ce e aceea o relaţie perfectă? Există, pentru fiecare dintre noi, omul perfect? Şi dacă nu, de ce nu? Şi dacă da, cum îl/o recunoaştem? Cum ştim că acela e omul potrivit pentru noi şi ce facem atunci când ştim, ca să nu pierdem întâlnirea cu marea iubire?
Eu recunosc, sunt o romantică incurabilă. În ciuda unor situaţii dificile din trecut, nicio clipă n-am încetat să sper să se poate, că, pentru mine, undeva, există jumătatea. Am găsit-o când mă aşteptam mai puţin, am recunoscut-o imediat şi am luptat pentru ea. Spre deosebire de mulţi alţii, ştiu că lupta nu se termină atunci când cucereşti pe cineva, ci continuă o viaţă întreagă, dacă vrei într-adevăr să-ţi păstrezi iubirea lângă tine. Nu sunt genul de romantică pentru care să conteze mai mult patul cu baldachin decat iubita - deşi, să fiu bine înţeleasă, n-am nimic împotriva confortului şi a unui interior frumos, la o adică. Dar cred în a îmbătrâni împreună, cred asta cu toată puterea mea. Cred în vise împărtăşite şi în idealuri comune şi în eforturi conjugate pentru a clădi ceva împreună - indiferent că e vorba despre o casă, un copil, o afacere sau pur şi simplu bucuria de a-ţi permite un anumit hobby. Şi dacă insişti că perfecţiunea nu există, dacă mereu te împiedici de inconvenientele unei relaţii - fie că ele depind de cele două persoane din ea sau de condiţii exterioare - nu cred că poţi ajunge măcar să aspiri la ceva cât de cât apropiat de fericire. Un proverb chinez spune "Cei veşnic nemulţumiţi sunt cei mai nefericiţi: nu fiindcă ceea ce au nu e suficient de bun, ci fiindcă mereu cred că ceea ce nu au încă e cu siguranţă mai bun". Eu nu ştiu dacă e aşa sau nu. Nu am pretenţia deţinerii adevărului absolut, Dumnezeu ştie că am făcut şi eu greşelile mele, mai mari sau mai mici, pentru care am plătit. Dar, când mi-a bătut fericirea la uşă, am recunoscut-o şi i-am deschis. Ba am poftit-o şi la masă, i-am dat şi un pahar de vin bun şi am încercat s-o conving să şadă cât mai mult. Şi nu ştiu de ce iubita mea e cea care mă face fericită: poate e pentru că suntem atât de asemănătoare în multe privinţe şi totuşi atât de minunat de diferite, poate pentru că amândouă aveam nevoie exact de felul de dragoste pe care ni-l oferim una alteia sau poate, pur şi simplu, aşa cum spun eu, s-a născut special pentru mine... V-am spus, sunt o romantică incurabilă :)