Sunt aici, sub o piatră

Nu am dispărut din peisaj. Sunt aici, ascunsă sub o piatră, precum o şopârlă care se fereşte de soare, dar îi acceptă, indirect, căldura binefăcătoare. Citesc în stânga şi în dreapta, comentez, de scris, scriu mai puţin. Am un sentiment, din ce în ce mai acut, care îmi bântuie zilele şi nopţile: acela că nu ne mai putem salva, ca naţie. Am tot sperat, am tot crezut, am tot încercat să determin schimbări, în limita puterilor mele. Am obosit. Simt că ni se îneacă în curând corabia colectivă şi, sincer, parcă aş părăsi-o înainte de Ziua Z, precum şobolanii. Nici măcar nu îmi mai este jenă că mă gândesc la asta. Dacă această atitudine mă transformă într-o laşă, fie. M-am săturat să mai am curaj pentru alţii. Acum mă concentrez asupra nevoii de a avea curaj pentru mine. Şi pentru ea, unica lumină veritabilă din labirintul ăsta umed şi întunecos în care mă zbat.