Norocul meu că sunt ghinionistă

      Dacă am învăţat ceva în ultimii 30 de ani - şi, sincer, uneori am dubii asupra acestui aspect :) - atunci faptul că nu am noroc la lucruri mici e una dintre chestiunile care-mi sunt acum clare. Şi, întrucât, recent, am aflat eu că nicio afirmaţie nu stă în picioare dacă nu o justific şi cu exemple, să purcedem. 

      Ştiţi cum e să vezi o super rochie într-o vitrină, seara, după ora închiderii magazinului, să visezi la ea toată noaptea, pe urmă, a doua zi după-amiază, când reuşeşti să ajungi în locul cu pricina, să afli că s-a vândut? Ei bine, mi s-a întâmplat treaba asta de atâtea ori, încât acum, dacă e cazul de aşa ceva, nici nu mă mai obosesc să merg înapoi :). La fel, dacă dimineaţa e înnorat şi îmi iau umbrela, la prânz se fac 35 de grade şi nici urmă de ploaie. Dacă nu o iau, invariabil, toarnă cu găleata. De fiecare dată. Dacă ajung în staţie şi autobuzul (unul la jumătate de oră) tocmai a închis uşile, nici vorbă să le mai deschidă, deşi stă la semafor. Dacă încalţ pentru prima dată o pereche de pantofi impecabili, musai trebuie să intru cu ei în noroi, sau mă prinde ploaia sau, deşi nu m-au bătut când i-am probat, deşi stau cu ei prin casă înainte să-i iau la purtat, mă rod până la os. Aproape întotdeauna, când mai am 10 minute şi trebuie să iau mâncarea de pe foc, sună telefonul. Şi mereu e cea mai vorbăreaţă dintre prietene, în consecinţă, uit de cratiţă şi mănânc afumat. Nu am noroc de chilipiruri, pantofii care sunt la reducere nu mi se aşază bine pe picior sau nu sunt măsura mea etc. În fine, aţi prins ideea. 

      Cert este că, de-a lungul timpului, m-am obişnuit cu ghinioanele mele, cu modul absolut ciudat în care mă tai atunci când trebuie să tranşez indiferent ce, cu faptul că mereu mă ard când folosesc un cuptor, ba chiar şi cu accidentele casnice de tot felul pe care se pare că le atrag precum mierea muştele. Iniţial, mă gândeam că sunt eu blestemată, că astrele conlucrează doar că să mă fenteze pe mine, că nimeni, dar nimeni, nu poate avea atâta ghinion. Apoi, într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, când chiar nu prea mai credeam deloc în steaua mea, te-am găsit pe tine, iubito. Şi, brusc, toate ghinioanele mele mărunte nu mai contează. Fiindcă tu, minune, tu eşti norocul meu. Şi dacă e adevărat că trebuie să existe un echilibru, atunci totul se explică. Nu puteam să am noroc la toate chestiile nesemnificative şi să te am şi pe tine. Pentru prima dată în viaţă, mă bucur că sunt ghinionistă :)